Shades of the 90s (1)

Cuvintele astea le-am găsit, ani lumină mai târziu. Un scris tremurat, în creion, înghesuit pe ultima pagină a caietului de care, pe vremuri, eram nedespărțit. Până în momentul ăsta eram în criză de timp cu împachetatul şi mutarea, triam intransigent: asta arunc, asta la gunoi, pe asta o…aici m-am oprit. M-am aşezat pe canapea, am răsturnat toate cutiile care tronau malefic locul meu de reverie şi… imagini din trecut au început să se deruleze cu repeziciune.

1995, era toamnă, plecam cu trupa la Ploiești. Îmi amintesc perfect dimineața aia de Septembrie, trenul ieșind alene din gară şi gustul metalic pe care îl simțeam în gură. Stăteam rezemat pe culoarul compartimentului, savurând nelipsita țigară. În jurul meu multă voie bună, colegii plini de viaţă, gălăgioşi şi surescitaţi. Îi ignorăm dar paradoxal pot reproduce lejer fiecare frază pe care au rostit-o. Am coborât în Ploiești Vest, în spate cărăm rucsacul iar în mână aveam agățată chitara, accesoriul vestimentar preferat în acea perioadă. Ne aștepta un autocar, mai precis o “rată” care ne-a dus zgomotos până la locul unde eram cazați, un internat sau cămin de şcoală, foarte aproape de rafinărie. Când fumul de la eșapament s-a dispersat, am început să disting băștinașii, pâlcuri-pâlcuri de liceeni adunaţi la ţigară. Se uitau curioşi la noii veniţi care le invadau teritoriul. Şuşoteau şi își dădeau coate. O domnişoară drăguţă, cu un badge de hostess, ne-a îndrumat către camerele care ne fuseseră repartizate. Nu m-a surprins că stăteam cu încă 3 în cameră, de fapt chiar îmi plăcea ideea de a chinui noaptea pe cineva cu glumele mele specifice. M-am schimbat şi m-am dus către locul de unde se făcea „orientarea” pentru festival. Ne aştepta acolo regizoarea, ne-a informat zâmbind ca mâine aveam reprezentaţia. Asta e superb, mă gândeam, după aia o ţinem numai în bairamuri!! Trupe din toate colţurile lumii se adunaseră aici, pe majoritatea îi ştiam din anii trecuţi. Îi văzusem jucând, dar mai important de atât, îi cunoscusem la petrecerile de după. Era o tradiţie veche, cei care intrau pe scenă în ziua respectivă, erau amfitrioni. Party-urile se ţineau în cămin, până la ora 23, ora oficială de stingere. Cu toate astea, soarele răsărea adesea peste noi.

 Luni, 25 septembrie, 17:30, Lever de rideau.

Se ridică cortina, firescul nod în gât, reflectoarele, zumzetul şi mirosul atât de familiar al amalgamului de parfumuri năvălind din sală către scenă. Primele minute trec greu, dar emoţiile se disipă şi finalul vine aproape pe nesimțite. Aplauzele aferente, mândrie şi în sfârşit… relaxarea. Regizoarea năvăleşte în spatele scenei, direct la mine, am un déjà vu:
– R, ţi-am spus de mii de ori să nu mai vii cu replici de acasă, ţine-te naibii de scenariul ăla! De ce te-ai apucat iar să te cochetezi cu sala? Sincer, niciodată nu-mi aminteam ce fac în timpul spectacolului, mă transpuneam în personaj, intram cu totul în rol, natural. Sau aşa credeam…

– Madame D., Maurul şi-a făcut datoria! Rânjind, plin de mine.

– Dacă nu-i convine, Maurul poate să plece!! A răspuns acid… În plus, faci confuzie între autori, unu-i Shakespeare, altul e Schiller. Eşti pe lângă, băiatule!

Și mă durea undeva de ce spunea. Aveam să aflu, cândva, la ce se referea, acum eram un artist împlinit. O admiratoare îmi aruncase din sală…o batistuţă. Commedia dell’arte, ce mai tura-vura. În seara aia eram în maxim de glorie, recenzii numai de bine pentru piesă, petrecerea era desăvârșita. Colegii din Baia Mare, care avuseseră spectacol după noi, au introdus în circuit închis licoarea magică a tărâmurilor maramureșene. Pe la 2 dimineaţa, cufundat în de aura-mi de idol, am ieşit cu chitara pe holurile căminului şi m-am dezlănţuit. Acolo mutasem şi Bairamul, toţi eram absorbiţi de riffuri, era Woodstock, ad-hoc. „I would shiver the whole night through” si Cobain imi tremura in voce. Și atunci am zărit-o….o siluetă străvezie prin fumul gros de ţigară, în plan îndepărtat, păr lung, tricoul Guns N’ Fuckin’ Roses şi blugii franjuri.