Întunecare (3)

intunecare

Zilele trec precum secunde iar secundele, prinse în clepsidra timpului, se agaţă cu încăpăţânare de trecut şi nu vor să se scurgă. Captiv în propriul labirint, cauţi cu disperare ieşirea dar aripile pe care le-ai făurit sunt inutile. Visezi cu ochii deschişi…dar viaţa şi libertatea … nu îţi aparţin.


După discuția cu Mariana, se îmbrăcă în grabă şi ieşi precipitat. În faţă îl aştepta şoferul.
– Matei, dă-mi o ţigară…Întinzându-i pachetul cu şovăială:
– Dle Cristescu, sunteţi sigur? În starea dumneavoastră mai bine nu fumaţi…
– Lasă grijile astea în seama mea, tu dă-i bice, mă grăbesc!
– La birou?
Il aproba, absent, cu o uşoară clătinare a capului şi apoi se aşeza în spate trăgând însetat din ţigară. Străzi, oameni grăbiţi, împovăraţi, maşini se perindau prin faţa lui, fară culoare. Cu privirea fixată în gol, cu ochii înceţoşaţi de oboseală, încerca în zadar să îşi revină în simţiri. Ajunseseră de ceva timp în faţa sediului, o clădire impozantă din Bulevardul Dacia, dar nu găsea puterea să iasă.
– Să intrăm prin spate? Spuse şoferul văzându-l că nu coboară din maşină.
– Nu, e ok Matei. Mă poţi lăsa aici.

Scotocind prin sertarele biroului sculptat în lemn masiv de esenţa tare găsi ţigările. Un plic îi captă privirea. În acelaşi moment o bătaie scurtă în uşă şi intră Malvina, asistenta personală de mai bine de 2 ani.

– Ce bine că ai ajuns, te-a căutat cineva din Londra, au trimis un plic, îl ai pe birou. L-ai văzut?
– Sunt doar nişte facturi, o să le trimit la contabilitate. Fă-mi cafeaua şi să nu mă deranjeze nimeni!
– Îndată cafeaua, dar ştii că ai programată o întâlnire astăzi. O să se supere rău dl. Weiss dacă o amâni. Dl. Weiss… vechi asociat al tatălui lui, un bărbat trecut bine de vârsta a doua, binecunoscut al localurilor mondene şi la curent cu toate bârfele. De când tatăl plecase în lumea celor drepţi, îşi luase rolul de protector şi îşi făcuse din asta un scop în viaţă.

Fix de mustrările ăstuia am nevoie acum… Îi purta un profund respect, dar se săturase de vizitele lui inopinate şi de lungile discursuri pe care i le ţinea. Acasă îl mai putea evita dar la birou nu avea cum să se eschiveze, cel puţin nu de data asta.
Fabian, mon cher fils, eşti scump la vedere în ultima vreme. Il strânse tare în braţe şi îi aplică ruseşte pupăturile de rigoare, pe ambii obraji. Era roşu la faţă şi trăsnea a alcool.

–  Ce faci dragule, arăţi ca naiba…să nu-mi spui că ai aflat?
–  Sunt bine, mă tot încearcă o răceală. Îşi şterse discret urmele de salivă lăsate. Mă bucur şi eu să te văd. Cărui fapt datorez prezenţa ta şi ce anume trebuia să aflu? Încercă să schiţeze un zâmbet.
– Esti leit taică-tu, Dumnezeu să-l ierte, şi el era direct la subiect…Deloc nu-i plăceau discuţiile de complezanţa…Eh, iubitul meu, în cazul ăsta o să fiu succinct . Voi trece peste discuţiile de afaceri, avem noi timp şi de astea. Motivul pentru care te caut de câteva zile e altul…
Te ascult… cu atenţie… se cufundă în fotoliu şi luă un aer pseudo preocupat, pregătit psihic pentru o poveste lungă şi plictisitoare.
– Eram mai deunăzi cu bunul meu amic, Marcel pe terasă la Geneve şi savuram un păhărel cu whisky. Îl ştii pe Marcel… a fost foarte apropiat şi de taică’tu, la un moment dat a fost însurat cu Vivienne, ştii pictoriţa care s-a sinucis anul trecut la Paris. Doamne ce afectat a fost Marcel, mă mir că şi-a revenit. A iubit-o mult, foarte mult. Ar fi făcut totul pentru ea, dar ea …se îndrăgostise de un coate goale… De aici i s-a tras …da…de aici… Ce ţi-e cu femeile astea, le dai tot ce vor, te oferi cu totul şi nu le ajunge, caută, caută mereu altceva…Of… “Il faut chercher la femme” zice francezul…dar să ferească sfântul să dai de una în genul ăsta…

Fabian fuma ţigara de la ţigară. Absent, îngâna câte un cuvinţel, aprobator, cât să pară interesat de discuţie. Clar Weiss băuse mult şi verva lui avea să continue. Din când în când se uita la plicul de pe birou, încă sigilat.

Se umpluse localul, mai era o singură masă liberă, în diagonală de cum stăteam. Când m-am întors de la privată, un cuplu se aşezase acolo, pe el îl vedeam bine, că stătea cu faţa spre mine… tinerel, bine îmbrăcat, distins. Domnişoarei îi vedeam doar spatele, blonduţă cu o rochie neagră elegantă. I-am studiat puţin şi m-am întors la ale mele. Marcel îmi povestea de ultima lui escapadă în Lisabona când a venit Mihăiţă, barmanul, să ne reîmprospăteze. Îl ştii pe Mihăiţă, bun băiat. Fabian făcu semn că nu îl ştie.

Cum nu? Mihăiţă, merge el mai şchiopătat? Mai scurt de un picior de când l-a lovit maşina? Hai, nu se poate să nu îl ştii, a fost un mare scandal cu accidentul ăla… În fine… Ne pune băuturile pe masă şi mă întreabă de tine, ce mai faci, cum o mai duci. El te cunoaşte bine, cum să nu ţi-l aminteşti? Ce băiat bun…dar ghinionist, se ţine ghinionul de el ca scaiul. Are un copil care s-a născut retardat, le pauvre. Îl ţine internat şi în fiecare zi se duce la el să-l vadă. Îi poartă de grijă, da, îi poartă. Bun băiat… mereu îi las în plus la notă, să se bucure şi el săracu’..
Din ce în ce mai iritat:
– Unchiule, ajungi undeva cu povestea asta? Ce să aflu, despre ce e vorba? Ce mă interesează pe mine Mihăiţă??! Da, e un băiat bun dar ce are de-a face istoria asta cu mine?
– Păi are, stai să vezi! Îi spun ce eşti bine, cu afacerile tale, că acum eşti plecat la Londra. Că veni vorba, ce ai făcut la Londra… că ai plecat foarte din scurt. Dacă ştiam mai din timp, te rugam să-i faci o vizită şi bunei mele prietene Madame Popesco, e plecată demult acolo şi s-ar fi fericit să mai vadă pe cineva cunoscut. O mai ştii pe Madame Popesco, venea mereu pe la taică’tu, Dumnezeu să-l ierte…Îi plăcea să…
– O ştiu pe Popesco, revino te rog la subiect!…cu un nod în gât de exasperare şi furie mocnită.
– Aşa…că eşti plecat în Anglia, îi ziceam. S-a bucurat nespus că eşti bine, că-ţi vezi de viaţa ta, ţi-am zis că e băiat bun! După care mi-a făcut semn spre masa unde se aşezase mai devreme cuplul, şi-mi spune : “ Şi EA şi-a văzut de viaţă, se pare, ce coincidenţă să fie în seara asta aici, cu logodnicul ei…”

– Destul!!.. se ridică să plece, palmele îl furnicau şi o sudoare rece îi invadase fruntea. Luă repezit plicul de pe birou şi ieşi fără să scoată vreun cuvânt.

Afară ploua mărunt iar cerul, roşiatic, părea mânjit de sânge. Cât sânge ar trebui să se reverse pentru a-ți alina inima?

Vezi partea 1 ,

4 thoughts on “Întunecare (3)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *