A venit şi anul ăsta cu mireasma-i melancolic-dulceagă, se plimbă dezinvoltă printre gândurile mele, îmi trezeşte emoţii demult uitate şi-mi pictează adânc pe suflet cu acele-i ruginii.
La fel şi atunci, acum aproape 20 de ani, septembrie, luni. Am intrat în curtea liceului, desprins de realitate, cu senzaţii incerte şi contradictorii luptându-se pentru supremaţie. O parte din mine nu voia să accepte încheierea unui alt capitol de vară, cealaltă parte, diametral opusă, plină de curiozitate să vadă ce urmează. E ciudat cum, pe vremuri, atât sfârşitul cât şi orice început erau marcate de venirea toamnei.
Bob mă aşteaptă aproape de intrarea în clădire. Îmi face semn să-l urmez.
– Hai să te servesc cu ceva bun, le-am arestat de la bătrânu’… şi lasă să se întrevadă în buzunarul de la piept al gecii de blugi pachetul de Lucky fără filtru. Bob, my bestest friend, frumușel, finuț și stilat, crescut într-o familie bună, ambii părinţi medici cunoscuţi. Maică-sa, celebru medic psihiatru, îi alegea şi-i cumpăra personal toate hainele şi, fără exagerare, se pricepea al naibii de bine. Bineînţeles, toate de firmă. Mă amuzam adesea că tot ce trebuia să facă era să asorteze pachetul de ţigări la ţinuta pe care o avea, de altfel asta era şi una dintre pasiunile lui. Cele mai lungi conversaţii telefonice erau pe tema asta: “Am o cămaşă de raiat bleu şi pantalonii crem…ce ţigări să-mi iau? Rothmans International sau Davidoff ? Cred că Davidoffu’ ăla ar merge mai bine! şi ţigara e toată albă…Tu cu ce dracu’ te îmbraci? “
Îmi oferă o ţigară iar eu, bineînţeles, în timp ce o aprind, îi laud modul inspirat în care a asortat spiritul rebel Lucky Strike cu geaca de blugi. Trag adânc şi elogiez cu voce tare savoarea. Îmi amintesc că erau cât se poate de groaznice, foarte tari … iar tutunul se uda şi îţi rămânea pe limba… dar erau Lucky, le fumam… din pasiune.
– Stăm la festivităţi? Întrebare retorică, ne-am îndreptat către “Rothmans”, aşa cum denumisem spelunca de pe strada Icoanei aproape de piaţa Galaţi. Festivitatea de început de an se strămutase acolo. După ce am salutat toată crema liceului, Bob m-a tras deoparte.
– Mi-a scris! Am ridicat nedumerit din umeri deşi ştiam foarte bine despre ce vorbeşte. Mi-a scris grecoaica! repetă cu o voce de copil fericit.
– Mă bucur pentru tine! I-am răspuns sec. Am evitat orice discuţie pe temă, atunci şi în zilele/săptămânile/anii ce au urmat. Eram gelos sau mă simţeam vinovat? Era ciudat să îl aud vorbind despre ea, dar nu era vorba de gelozie, era cu totul altceva…Cu două luni în urmă, fuseserăm împreună, două săptămâni, în nordul Moldovei , într-un soi de tabără internaţională, genul în care tinerii eminenţi se duc să se relaxeze dar în acelaşi timp să participe la tot felul de cursuri mai mult sau mai puţin plictisitoare. Grupuri din toate colţurile lumii ne adunaserăm acolo, într-un peisaj mirific lângă râu, într-un campus izolat.
Ne-am ales camera strategic, în spate, pe latura cu râul, ferită de ochii curioşilor răuvoitori. Era la parter, aproape de intrarea în clădire, pentru un acces rapid şi incognito la bârlog. Spaţioasă, patru paturi, făcuserăm în aşa fel încât să stăm doar noi acolo. Am stabilit succint regulile casei, era una singură : amândoi sau niciunul. Era vorba de prezenţele feminine. Se trasaseră practic şi rolurile, eu responsabil cu entertainment-ul, el cu finanţarea. Totul fiind pus la punct, ne-am gătit adecvat şi am pornit în cercetare. Ne-am declarat satisfăcuţi, acolo era Paradisul şi nu mă refer la peisaje. Am intrat în vorbă cu fiecare grupuleţ care ne ieşea în cale, în câteva ore aveam deja “intrările” făcute, tot campusul ne cunoştea. Lesne de înţeles, am profitat din plin de libertate, în fiecare seară. Petrecerile noastre au prins în scurt timp notorietate iar eforturile ne-au fost pe deplin recompensate. Liana şi Luana, două gemene din Sibiu, au fost plăcut surprinse să întâlnească în curul Moldovei nişte domni atât de distinşi. Deveniserăm atât de celebri încât ne-am trezit peste noi cu băştinaşii din satul apropiat. La o analiză mai atentă şi, ţinând cont de furcile şi coasele pe care le aveau drept accesorii vestimentare, am realizat că nu veniseră la horă. Greşeala mea, se pare că una dintre tipele din serile trecute era fiica unor oameni de vază din sat. Mi-am amintit subit că nu o menajasem în scurtul timp petrecut împreună, dar nici n-aveam de unde să ştiu ce poamă e. Am scăpat din situaţie într-o manieră elegantă. Am fugit! M-am refugiat în noaptea aia în camera tipei care servea la cantină. La sfatul ei, am căutat-o a doua zi pe domnişoara cu pricina şi am reglat conturile, aşa că toate părţile au avut de câştigat. Eu am rămas întreg şi netuns, ea cu celebritatea de-o vară iar agresorii băştinaşi cu green card la seratele noastre dansante.
Petrecerile au continuat într-un ritm „ameţitor” şi grupului nostru i s-au adăugat olimpicii la matematică, nişte greci cuminţei, cam urâţi şi neiniţiaţi în arta fină a alcoolului. Se îmbătau prea repede şi plecau leşinaţi la culcare, pe unde apucau. Totuşi o grecoaică făcea notă discordantă. Frumuşică foc. Bob al meu a fost cucerit pe loc şi făcuse o adevărată pasiune pentru ea. Numai despre ea vorbea, oricând, oriunde, ma înnebunise. Îmi plăcea tipa, dar am conchis că Bob o place mai mult, aşa că i-am netezit calea aşa cum m-am priceput mai bine. După două zile, idila lor se consuma sub ochii mei indulgenţi. Deşi încălcam regula de bază a casei, respectată cu sfinţenie până atunci, seara aia am dedicat-o lor. Ajuns în cameră, m-am retras cu chitara într-un plan îndepărtat şi mi-am văzut de gândurile şi riffurile mele, păstrând totuşi nişte armonii care să se potrivească momentului lor de tandreţe. Parteneri mi-au fost o sticlă cu vodcă şi ţigările pe care le-am mai putut găsi împrăştiate pe sub patul meu. Am adormit într-un târziu în foşnetul aşternuturilor frământate de cele două trupuri avide de lubricitate.
Dimineaţa, bătăi precipitate în uşă, ta-su’ lu’ Bob venise să-şi culeagă odrasla. Theodora, căci aşa se numea fecioara de pe plaiurile lui Homer, se evaporase înainte să răsară soarele. După plecarea lui (cu o zi mai devreme decât restul lumii), mi-am dedicat timpul cu strângerea coordonatelor oamenilor mişto cunoscuţi pe acolo, aşa cum se făcea pe atunci… culegeam adrese şi promisiuni fierbinţi de revedere. Pe seară, la focul de tabără, a apărut şi Theodora cu gaşca de greci. Păreau foarte afectaţi că se termină totul iar lacrimile lor în momentul despărţirii erau sincere. Am făcut schimb de adrese, ne-am îmbrăţişat şi ne-am pupat prelung, laolaltă şi separat, cu fiecare în parte. Aveam tren spre Bucureşti într-o oră.
Bob se apropie ţinând o sticlă şi două pahare, le trânteşte pe masă în faţa mea, mă strânge puternic în braţe şi mă sarută ruseşte.
– La mulţi ani, bătrâne! A fost ziua ta de naştere, ieri !!! Credeai că am uitat?
Şi totuşi de ce mă simţeam vinovat? La două săptămâni după reîntoarcerea acasă, am avut parte de o confesiune, în plic:
Anul ăla… Bob a fost exmatriculat… iar eu am descoperit arta de a minți, înșela și de a râde când de fapt ești înecat în lacrimi. In acest moment excelez în indiferență.