Goodbye to gravity, hello tragedy !

colectiv

Zece ani, sau poate unsprezece. Pregătisem atent decorul, anticipând reacţia ei, cu siguranţă va fi surprinsă! Garsoniera noastră, modestă şi limitată ca spaţiu, niciodată n-a fost atât caldă. Nu se aşteaptă, eu stângaci prin definiţie, nu i-ar trece prin cap că pot fi romantic, că pot transforma caloriferul în şemineu şi salteaua pe arcuri în pat cu apă. Lumânări parfumate, m-a ajutat Alinuta. Ea e mereu acolo… dezinteresat. Inocentă şi copilăroasă. E verişoara ei… întotdeauna se aşează lângă mine şi mă atinge… dezinteresat… nu, sigur ar vrea să mă fută… mă abţin, deşi mă incita, eu nu o vreau! E stupid… nu sunt genul! Le-am aprins pe toate şi o aştept! Sunt din nou copil, iar erecţia îmi este adolescentină. Îmi fac filme în cap şi aproape că mi-aş freca-o de excitare! Pe bune, tu mereu mă faci să ejaculez precoce, mi te imaginez desfăcându-te, intrând timid în tine! Îmi place timid… şi ţie îţi place!!…

Aud cheia în uşă şi ea apare. Privirea şi replica mea:

Baby, să vezi ce-ţi fac! La mulţi ani!

Linişte! Mă priveşte absentă. Ochii sunt oglinda, iar în oglindă i se proiectează iadul. O simt şi diavolul mă simte:

Trebuie să vorbim…

Capul mi se îngreunează, tonul îmi devine moale. Simt, în piept, inima din ce în ce mai grea, fiecare bătaie îmi torturează sufletul.

Mami, ce s-a întâmplat? Încerc să par puternic, dar sunt departe de a controla situaţia.

Îmi pare rău!

Despre ce vorbeşti?! Mami, nimic in lume nu ne doboară!

Nu înţelegi… M-am îndrăgostit… şi tonul ei grav mă trezeşte la realitate. Aş fi vrut să dispar, să nu fiu acolo, ceva în mine refuza să accepte. Am continuat totuşi discuţia că şi cum nu mi-ar fi păsat:

Mda… se dă ceasul cu o oră înapoi! Dar timpul se dădea cu 11 ani înapoi, o viaţă…

Analizând-o din priviri, am văzut cât de schimbată este. Mă înşelase şi, mai mult decât atât, mă părăsea. Am găsit puterea să-i spun că eu acum trebuie să plec, să strângă tot ce crede ea de prin casă că îi aparţine! Nu ştiam unde mă duc! Simţeam că tot ce a fost esenţa, tot ce cântarea şi înclina balanţa, lucrul cel mai important, s-a evaporat, iar eu, acum, pluteam cumva în aer… sau mă prăbuşeam… habar n-am… Mi-am amintit de invitaţia unor foşti colegi pe care iniţial o refuzasem. Concert Goodbye to gravity!

Am ieşit pe nesimţite din casă  şi am luat-o la goană pe scări, şase etaje le-am coborât într-o suflare… gravitaţia îşi spunea cuvântul!

Nu-mi amintesc cum am ajuns, cred că taximetristul se uita ciudat la mine şi mă tot întreba dacă sunt ok. Nu vedeam, nu auzeam, voiam doar să dispar. L-am întrebat dacă-mi pot aprinde o ţigară, moment în care am realizat că nu mai fumez de 3 ani… Mi-a oferit un Viceroy. Trăgeam din ea cu nesaţ şi expiram, odată cu fumul, toată suferinţa, până când degetele au început să mă ardă.

Clubul era aproape plin. Prietenii mei erau în formă, iar eu mă întrebam dacă am făcut o alegere bună venind aici. Îmi răsunau continuu în minte cuvintele ei: “m-am îndrăgostit!” Replicile mi se derulau abia acum: “Cum adică te-ai îndrăgostit?! Nu poate fi adevărat. Oare vrei să spui că te-ai futut mai cu poftă!?” Am început să râd în hohote, un râs nervos, simulacru… Cu toate astea, cei de lângă mine au perceput diferit reacţia mea şi am început să închinăm câte un pahar în cinstea revederii.

Din două beri m-am făcut praf. Au început să cânte. Mi-aş fi dorit să mă urc pe scenă, să-i smulg chitara lui Vlad, să-mi alin durerea, să mă eliberez.

Paroxism, artificiile aruncau scântei. Câte clipe consumate, câte momente… Durerea mă subjuga! Ardeam odată cu ele, toată fiinţa mea ardea, eram în flăcări!

Ardeam, tavanul ardea, scena luase foc! Focul meu interior mistuia tot ce priveam!!! Halucinam! În jurul meu, oamenii se împingeau panicaţi. Auzeam strigăte disperate. Nu halucinam!? Începuse haosul! Fumul dens cuprinsese încăperea. Totul era negru şi simţeam că abia mai pot respira. M-am îndreptat teleghidat către ieşire. Acolo, în uşa clubului, erau oameni căzuţi, nu-i vedeam conştient. M-am împiedicat, m-am căţărat peste mormanul de trupuri. M-am clătinat, m-am răsturnat după uşă. Un întuneric teribil mă ameninţa din spate. M-am ridicat şi am început să alerg, după care iar m-am împiedicat… de nişte trepte. Ca un şobolan care simte pericolul, alergam din nou şi, Doamne, iar am căzut! Nu ştiu de unde găsisem puterea să alerg, respiraţia mi-era tăiată şi mă sufocam. Mi-am revenit şi simţeam aerul umplându-mi din nou plămânii înecaţi în smoală. Abia atunci am conştientizat că sunt singur şi că prietenii mei sunt încă acolo, în iad. Am început să întreb în stânga şi în dreapta dacă cineva i-a văzut. Nimeni nu ştia nimic şi oricum, nu-mi dădeau mare atenţie.

Sunt laş?

M-am întors! Mormanul de oameni blocaţi, cu mâinile întinse, cerea salvare. Alături de alţii, am început să trag de acele mâini. O torţă umană, ieşind, mi-am dat jos cămaşa şi am stins cu ea focul care-i cuprinsese hainele şi părul. Plângeam pentru mâinile întinse, care implorau ajutor, plângeam pentru neputinţa mea, plângeam pentru că trebuia să plâng. Plângeam pentru mine.

Într-un final, au apărut maşinile de la Salvare. M-a impresionat cum oamenii ăia îşi puneau mâinile în cap, nu cred că văzuseră ceva asemănător în viaţa lor. Un poliţist a venit şi mi-a oferit o ţigară dar nu simţeam nevoia de fum…

Pe bancheta din spate a ambulanţei, o asistentă tânără îmi spunea să fiu fericit că sunt în viaţă, că mi-a rămas şansa de a iubi. Eu am iubit-o, iar ea… s-a îndrăgostit! Tot focul iadului nu-mi va putea masca suferinţa!

Mi-am smuls perfuzia şi m-am îndreptat spre prima maşină galbenă pe care am văzut-o. Nu voia să plece, căsca ochii, doar bancnota de 50 l-a convins. Povestea despre satanişti, eu i-aş fi futut una în gură, dar îmi doream să ajung cât mai repede acasă. Miroseam a ars, miroseam a moarte!

M-a întâmpinat aroma de jasmine a lumânărilor care încă ardeau, m-am aruncat în pat cufundându-mi adânc faţa în pernele ieftine de la IKEA. Nu am putut dormi atunci, la fel cum nu am putut dormi nici în următoarele zeci de nopţi. Dimineţile urmăream burtierele de la ştiri. Era o numărătoare infernală…

Astăzi se împlineşte un an. Sau poate doisprezece? Mă întreb dacă în seara aia m-am salvat sau de fapt m-am condamnat? De ce am supravieţuit? Nu mai aveam pentru ce trăi… EI au murit fară vină… #Colectiv, 64 victime! 65?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *