Fantezie şi realitate (4)

fantezie-realitate

La prima întâlnire, am asigurat-o că am în dormitor destule oglinzi în care să se admire în voie. Să lase selfiurile, îi pot face nişte poze mai inspirate, din unghiurile şi în toate poziţiile care consideră că o avantajează. I-am luat telefonul din palmă şi l-am întors cu display-ul în jos.

– Ce mâini mici şi fine ai… mi-a zis. Mă studia atent, parcă puţin dezamăgită. În poze păreai masiv, aş fi jurat că ai peste 1.80! Chiar şi vocea ta baritonală, de la telefon, îmi lăsa impresia asta!

Şi ea arăta diferit. Fără filtrele siropoase şi în lipsa zâmbetului forţat (leitmotiv în miile de poze pe care le avea expuse pe galantarul din profil) de diva porno, rămasă cu buzele deformate în urma unui deepthroat inter-rasial, era o tipă chiar interesantă. Şi eu îi observasem mâinile, erau finuţe, cu degete lungi şi subţiri, foarte îngrijite, de un erotism sigur de sine. Îmi făcusem un obicei, dus spre fetişism, să analizez femeile după conformaţia braţelor şi forma palmei sau a degetelor. Îmi dădeam seama de o grămadă de chestii legate de caracter, analizând numai asta. Îmi plăcea tipa!

– Creierul este atuul, cel mai puternic lucru din corpul meu. Orice gândesc, corpul pune ascultător în practică!

– N-o da în sofisme! A replicat zâmbind. Ce legătură are creierul cu mânuţele tale de domnişoară?  Eşti simpatic, altfel nu ieşeam cu tine! Te-ai ofuscat?

Nu mă supărasem. Remarca ei, îmi adusese în minte o întâmplare similară, de când eram student. După câteva săptămâni de chat, ne întâlniserăm, în sfârşit, faţă în faţă. Si ea ma plăcuse… mă luase de mână, pornind agale către locul unde aveam să consumăm, câteva ore mai târziu, amorul fizic. Îmi spusese, zâmbind subtil, acelaşi lucru: Ce mânuţe mici ai! După, a adăugat: Ştii ce se spune despre bărbaţii cu mâini mici, nu? Nu ştiam… dar direcţia privirii ei îmi confirmase bănuielile.

– Mă rog, am spus ieşind din transă, stai departe?

– Relativ aproape…. înecându-se si vărsând pe ea un pic de cafea. De ce?

– Trebuie să plec, am spus aruncând două bancnote pe masă, poţi ajunge pe jos?

– Sunt cu… maşina! Îngăimă pe un ton încurcat, poticnindu-se în ultimele silabe.

– A, perfect! Am salutat formal şi am plecat către parcarea restaurantului.

În maşină, într-o mânuţă ţineam ţigara, în cealaltă telefonul, pregătit. Ştiam că o să sune.

– Ai mâini de femeie şi te comporţi ca o femeie, nefutută!

Râzând în hohote:

– Sunt în parcare, n-am plecat, voiam să fac un pic caterincă! Partea cu nefututul… mă poţi ajuta?

M-am întors la masă şi am continuat discuţia ca şi cum nimic nu se întâmplase. După ziua aia, am ieşit de nenumărate ori împreună, în oraş sau în genul de excursii de o zi, cu maşina, te miri pe unde. Îmi plăcea prezenţa ei, mă simţeam confortabil şi în largul meu la întâlnirile noastre platonice. Nu m-am culcat cu ea. Am aş fi avut ocazia. Ne îmbătam des prin Centrul Vechi, ea relasana invitaţia iniţiată de mine în prima zi – să-i fac nişte poze inspirate, în umbre de oglinzi. Totuşi, pentru mine, era perfect aşa, nu am vrut să stric nimic. Ne-am îndepărtat şi am pierdut legătura. Nu am aflat nici până astăzi motivul, pur si simplu nu a mai răspuns.

Dacă se întâmplă să citeşti asta… acum poate mă înţelegi…

Vezi partea 1 , ,

2 thoughts on “Fantezie şi realitate (4)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *