O poveste. (2)

O poveste

Lupta a continuat până a doua zi, îmi reproşam că m-am grăbit şi în acelaşi timp îmi găseam scuza perfectă, nu sunt încă pregătită să mă implic. Mă învinovăţeam că am ales varianta cea mai simplă, fugind, dar, totodată, mă simţeam uşurată. Mă simţeam în siguranţă, protejată de confortul pe care învăţasem să mi-l creez în singurătatea în care mă refugiasem de mult timp. Totuşi, mi-ar fi plăcut să continui, speranţa, dorinţa şi nevoia de afecţiune mă îndemnau să pun mâna pe telefon şi să îl sun, să încerc. Simt că tipul ăsta e altfel, ar putea fi the One! Eu am vrut, mi-a plăcut, de ce mă plâng acum? Degetele mă mâncau foarte tare, i-am scris: “Am avut o noapte memorabilă, amintirea ei mă incită! Ar trebui să o repetăm. Sunt singură acasă în seara asta.”

Din momentul în care am apăsat” send”, inima a început să-mi bubuie, vocile au revenit: “oare trebuia să scriu altceva? Nu trebuia să-l invit eu! Hai, zi ceva! Dacă nu-mi răspunde? M-am făcut de rahat? Sunt prea insistentă? Eu am fost aia care a plecat noaptea trecută şi acum tot eu îl caut?” Stăteam cu ochii lipiţi de ecranul telefonului să văd dacă a citit. L-am aruncat brusc, de parcă m-ar fi văzut şi ar fi râs de mine… Într-un final, am primit un sms. Ce mi-a scris? N-ar trebui să-l citesc repede, mai bine aştept, el a răspuns abia după jumătate de oră!

“Îmi pare rău, în seara asta am alt program. Ne auzim. Te sărut”

Am recitit de câteva ori, nu-mi venea să cred. Acum chiar eram furioasă! Adică ai atât tupeu încât să mă refuzi? Cine te crezi? Da, am făcut foarte bine că am plecat aseară, toţi sunteţi la fel! Şi până la urma cine dracu are nevoie de bărbaţi? Sunt foarte bine şi singură! Ah, băga-mi-aş, mor de nervi că i-am scris! Dar lasă, o să-ţi arăt eu ţie!

Am desfăcut o sticlă cu vin şi mi-am sunat prietena cea mai bună. Mă auzeam şi nu-mi venea să cred: “Iar m-am grăbit, l-am speriat! Asta fac eu tot timpul, asta mi-e karma! “.

M-a convins s-o las baltă şi mi-am văzut de ale mele, nu-i nici primul, nici ultimul!

Trecuse deja o săptămână când telefonul mi-a sunat în miez de noapte. “Bună, ce mai faci? Ieşim la o plimbare?” Am acceptat după lungi semne de întrebare şi îndoieli. Normal că m-am aranjat, trebuia să-l dau gata. Rochie roşie, mulată, tocuri inalte.

M-am comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am povestit, am râs, am glumit. La sfârşitul serii, uitasem de ce fusesem supărată pe el, m-am lăsat prinsă în acelaşi joc care-mi plăcea al naibii de tare. Am acceptat invitaţia în apartamentul lui, fără să-l las să insiste. Am avut parte de o surpriză care m-a dat pe spate. Lumânări, petale de trandafiri, şampanie la rece. A fost excepţional, nu ne-am mai fi desprins unul de altul, n-am mai fi părăsit în veci dormitorul.

L-am întrebat din senin: “Ce urmăreşti de fapt? Ce vrei de la mine?”

Ştii, n-am mai întâlnit de mult o tipă care să mă accepte aşa cum sunt, iar felul tău de a fi şi tot ce ţine de tine, mă încântă, mă ameţeşte şi mă sperie. Tu mă sperii, eşti altfel!” . În locul lui, aş fi răspuns la fel! Asta m-a uimit, m-a lăsat fără replică. Gândeşte la fel ca mine. Poate că destinul ne-a adus împreună, poate că aşa trebuie să fie!

De dimineaţa, vocile au revenit… Am plecat foarte devreme, fără să spun nimic, în minte îmi răsunau acum celebrele versuri: Dimineaţa e pentru cei ce iubesc… ”

Poate nu e momentul meu acum.

 

Va urma cu siguranţa.

Vezi partea

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *