Lead don’t follow!

În lumea asta, urâții și proștii au tot ce e mai bun. O spun cu siguranța celui rămas pe dinafară. De aproape, probabil că unii sunt chiar oameni cumsecade. Prefer să păstrez distanța.

De multe ori vreau să mă pierd în mulțime, să mă ascund, să fiu confundat cu altcineva, să uit de mine. Mă obosește să-i privesc pe ceilalți cerând fără ezitare lucruri pe care eu încă încerc să le merit. Și le primesc. Atunci încep să mă întreb cine le recunoaște valoarea, după ce reguli, cu ce drept. Îmi găsesc repede principiile când altuia îi merge bine.

Nu respir după propriile reguli. Pe ale altora le-am acceptat tacit, înainte să înțeleg cât din mine aveam să le cedez. Acum îmi vin firesc. Le aud în felul în care vorbesc, în lucrurile pe care mi le doresc, în rușinea pentru tot ce încă nu am.

Mă trezesc în mijlocul turmei, înfuriat că semăn cu ea. Aștept totuși să mă recunoască, să-mi facă loc. Mi-am pregătit de mult cuvintele cu care o voi refuza.

Le repet în gând. Să nu mă bâlbâi dacă mă cheamă.