Roșu-sângeriu

I.

Dimineața de după întoarcere.

Privesc cum fumul de țigară se încolăcește lasciv peste lustra din tavan și, încă amețit după beția de azi-noapte, încerc să-mi fac curaj să mă ridic din pat. Mă uit în jur și mă chinui să îmi amintesc ce am făcut… Mai multe sticle goale zac răsturnate. Lângă mine, scrumiera, plină ochi — mărturie tăcută a unei nopți agitate. Instinctiv caut telefonul. 15 apeluri pierdute și un mesaj, probabil de la ea, pe care apuc să-l deschid doar cât să văd scris „ești un laș…”, după care ecranul se face negru.

Am cunoscut-o anul trecut, pe la sfârșitul lui iunie, la petrecerea unui prieten apropiat, într-un restaurant din nordul Bucureștiului, genul de loc frecventat de lumea bună sau de ratați frustrați dornici de afirmare. Nici acum nu știu ce anume m-a făcut să ajung acolo. Petrecerile astea nu sunt pe gustul meu. Probabil insistențele lui Vlad și mai ales foamea care mă măcina după câteva zile de excese.

Am intrat, m-am uitat în jur, nu cunoșteam pe nimeni. M-am așezat la o masă oarecare și mi-am aprins o țigară.

— Știi, ar fi drăguț să întrebi înainte…

Zâmbea acid, lăsând să i se vadă gropițele din obraji. Rujul roșu-sângeriu îi contura buzele arcuite și pline.

— Îmi cer scuze, m-am așezat pe locul altcuiva?

M-a privit fix. Ochelarii îi accentuau ochii, de o culoare greu de definit.

— Hai că ai tupeu! Spuneam de țigară. E normal să te asiguri că pe ceilalți nu-i deranjează, mai ales dacă în jur sunt și femei.

O rochie roșie, mulată, accesorii puține și cu gust. În jur nu mai vedeam pe nimeni.

Tăcere apăsătoare. Băi, ce-i cu tine?! Întoarce-i-o, spune ceva, oricât de tâmp. Tu nu rămâi vreodată fără replică! Mă blocasem cu totul. Eram, cum zice francezul, „bouche bée”. Era ceva autoritar în vocea aia, un pic de răutate. Și totuși îmi părea caldă și familiară.

— Văd că ai cunoscut-o deja pe prietena mea…

Am răsuflat ușurat.

— Salut, Vlad, unde dracu’ ai fost? Trebuia să ne întâlnim în fața restaurantului…

— Lasă-mă, bă, cu rahaturile tale de divă gheișă. Îți place ție numa’ cu covoru’ roșu. Văd că deja ți-ai făcut prieteni.

Mi-a făcut un semn către domnișoara în rochie roșie, încercând să fie discret. Ea mă fixa intrigată și își răsucea cu degetele subțiri și lungi o șuviță blond-roșcată.

— Deci despre tine este vorba…

Rostise asta timid, de parcă vorbea doar pentru ea. Sau poate nici n-o spusese cu voce tare și îi citisem cuvintele pe buze. Buzele alea de un roșu-sângeriu.

— Vlad, trebuie să plec. Te aștept zilele astea pe la mine, dă-mi un telefon mâine să stabilim cum facem.

Orice, dar nu blind-date-uri, mai ales când sunt orchestrate de el. Și asta mirosisem aici. După ultima poveste de genul ăsta, am petrecut destul de mult timp prin baruri, cluburi și alte așternuturi. Dar asta e altă istorie. N-aveam chef s-o repet.

I-am salutat scurt pe amândoi și am ieșit din restaurant. Simțeam privirile invitaților în urma mea, dar nu-mi păsa. M-am oprit lângă intrare, am chemat un taxi și mi-am aprins în sfârșit altă țigară. Fumul mă învăluia și, în cele din urmă, mă invada. Mi-am șters imediat din minte toată întâmplarea. O să mă duc acasă și o să…

— Îmi dai și mie, te rog, un foc?

Parfumul ei m-a învăluit și, în cele din urmă, m-a invadat.

I-am întins bricheta.

— Păstreaz-o!

— Dar ce faci? Pleci? Abia ai venit…

— Mă ierți, am o urgență. Trebuie să plec.

Am mai apucat s-o văd încercând stângaci să-și aprindă țigara, în timp ce taxiul întorcea să iasă la stradă. Stângace și abordarea ta, mi-am spus zâmbind răutăcios.

— Unde mergeți?

— Du-mă în… neant.

— Mă scuzați, nu cunosc clubul ăsta. Pe unde e?

— …Nu contează. Strada Icoanei 69, acasă.

II.

După seara din apartamentul lui Vlad, plecasem din București. Ei nu-i spusesem unde.

M-am trezit când avionul ateriza. O durere difuză de cap, combinația perfectă între mahmureală și nopți consumate fără somn. Zâmbesc gândindu-mă că asta e, de fapt, starea mea naturală și că n-aș vrea s-o schimb. În căști, „Walking in My Shoes”. Se adunase oboseala, adormisem înainte să se termine piesa.

Airplane mode off.

„Deschide dracu’ ușa! Știu că ești acasă, e mașina în față și se aude muzică!”

Dezgust.

Airplane mode on.

— Sir, please step aside!

Un indian cu accent britanic și ton protocolar.

— What seems to be the problem?

Păream calm, dar mocneam.

— This requires further investigation. Please wait here for a moment.

Mi-a trăsnit imediat prin cap că îi împrumutasem trolerul meu lui Vlad când fusese la Amsterdam. Ăsta are obiceiul să nu se întoarcă cu mâna goală din tripurile lui. Să vezi că a uitat ceva în bagaj. Aveam impresia că toți din jur se uitau insistent la mine. Poate ar fi cazul să-mi dau jos ochelarii de soare…

— It’s alright, sir. Sorry for the inconvenience.

— Okay, what was all this about? I’ve been waiting here for twenty minutes.

— It was just a routine check. You have a Romanian passport, and over the past year we’ve found a lot of forged ones. So we were just following procedure.

— Procedure my ass…

I-am smuls pașaportul și m-am îndreptat spre ieșire. Mi-am aprins o țigară în fața semnului „No smoking”. Am tras adânc în piept câteva fumuri, până când am simțit fierbințeala jarului între degete. Am aruncat chiștocul și l-am strivit apăsat, căutându-mi telefonul.

O voce tremurândă m-a întrerupt:

— Chiar nu credeam că o să vii…

— Tocmai voiam să te sun, am fost reținut la control.

— Baby, pari foarte obosit…

S-a lipit strâns de mine și m-a cuprins cu brațele ei firave.

— Nu-mi place să te văd așa. Ce-i cu tine?

— Haha, tu, în schimb, arăți superb, darling. Se pare că îți priește aerul de aici.

Ochii ei albaștri, profunzi, nu se mai săturau să mă privească.

— Te rog, nu te mai uita atât de insistent la mine, știi foarte bine că urăsc asta!

— Mi-a fost foarte dor de tine. Nu speram să te mai văd. Lasă-mă să mă bucur acum. Cu tine… nu se știe niciodată.

Părul lung, de un negru intens, îi încadra chipul palid.

— Hai să bem ceva întâi, pe urmă mergem la hotel!

Simțeam o poftă teribilă să mă îmbăt, s-o arunc în pat și s-o dezbrac brutal, să-i pângăresc chipul angelic. Scenariile mi se derulau în minte pe fast-forward. În toate o chinuiam până îi dădeau lacrimile.

— Baby, te rog, ține-mă strâns de mână. Vreau să te simt și să mă pierd în brațele tale. Hai să ne plimbăm puțin…

Drăgălășeniile ei mă stârneau teribil. În minte aveam o singură imagine: ea, goală și în genunchi în fața mea.

Ne-am plimbat până spre seară. Nu mi-a dat nicio clipă drumul la mână. La fiecare colț de stradă mă sufoca cu îmbrățișări, ca un copil răsfățat. Vorbea încontinuu, dar nu eram deloc atent la ce spunea. Îi urmăream doar buzele și felul în care i se arcuia limba de fiecare dată când îmi pronunța numele.

Pe drum i-a sunat telefonul. A răspuns și a început să vorbească despre un client. M-am uitat la ceas.

— Baby, aproape că am ajuns la hotel.

Ochii îi sclipeau. La „hotel”, am început s-o ascult. Ai rolul principal în seara asta, baby. Am luat pe fugă două sticle de Bolney Pinot Noir și am intrat în hotel.

— Baby, știi… mi-ar plăcea să…

— Shh, nu mai irosim timpul!

Am împins-o în lift și am apăsat pe 13. În cameră, hainele i-au dispărut rapid, la fel și inhibițiile. Îngenunchease! Zeci de scenarii își găseau finalul. Eram tot în ea.

Doarme. Coapsele dezvelite, părul negru răvășit pe așternuturile de un alb imaculat. Suflu fumul de țigară spre ea și-l urmăresc cum îi învăluie trupul. Pininfarina, tunelul aerodinamic, perfecțiune… O perfecțiune apăsătoare… ca ceața ce se lăsa peste locurile prin care ne plimbasem cu câteva ore mai devreme.

Metrou, stații, oameni grăbiți, îngândurați…

— Last call for Bucharest…

În cap îmi răsună obsesiv „Mind the gap…”.

Too late, sunt de ceva timp gol pe dinăuntru.

III.

De Crăciun plecasem din nou.

— Place Masséna, s’il vous plaît!

M-am așezat în spate, cu fruntea sprijinită de geam. Sticla rece mă ajuta să mă dezmeticesc. Soare prietenos la Nisa, deși e ajunul Crăciunului. Urăsc sărbătorile, dar măcar aici e cald!

— Ça fait 42 euros, monsieur!

I-am lăsat 50 și am coborât. Mă aștepta la bar. Am văzut-o imediat ce am intrat. Tocuri înalte, picioare lungi.

— Ai început fără mine!

Mi-a turnat vin în pahar, cu un gest elegant.

— Château de Bellet. Roșu, normal. Știu cu cine am de-a face!

Femeia asta știe exact ce-mi place. Mi-a pus mâna pe picior și m-a sărutat pe gât.

— Hai afară pe terasă, n-am fumat de când am venit.

Am spus-o sec. Ne-am așezat față în față, la măsuța de la stradă. Vedeam de acolo târgul de Crăciun. Lume multă, veselie, un murmur îndepărtat.

— Treci tu în locul meu, te rog. Mă irită peisajul.

Timpul se scurgea rapid, odată cu vinul.

— Pentru că adori plimbările, mergem direct acasă. Luăm și ceva de băut de la magazinul de vizavi.

Cum spuneam, femeia asta mă cunoaște perfect…

Machiajul ei îmi pare mai strident acum. Sau poate e de vină privirea aia pe care mi-a aruncat-o. În taxi a început să mă pipăie. Dacă drumul ar fi durat puțin mai mult, aș fi avut parte de sex oral cu spectatori. Își apăsa sânii mari pe mine și mai avea puțin să mă sufoce. Mă gândeam, zâmbind, că ăsta ar fi un sfârșit demn de mine…

E strâmtă și icnește odată cu fiecare intrare. Mă trage puternic în ea, se încolăcește, se înfioară. Se frânge dintr-odată. Răsuflă adânc și se lasă pe spate.

— Eu n-am terminat!

Se execută. Mă privește fix în ochi în timp ce o inund. Îi citesc satisfacția pe față. Mă trage în ea, încercând să nu risipească nimic. Fumul de țigară ne învăluie.

— Dăm o tură prin baruri să vedem cum stă treaba pe aici?

— La asta mă gândeam și eu acum.

E fantastică…

Ne-am oprit într-un pub din Vieux Nice. Trupă live, multă lume parfumată… de alcool. Stăteam înghesuiți la o masă și o țineam în brațe. Trupa cânta „Paint It, Black”.

„My red door”… buzele roșu-sângeriu.

Intrasem în lumea mea. Ea vorbea, dar n-aș fi auzit-o nici dacă muzica ar fi fost în surdină. Îmi reveneau în minte rochia roșie, gropițele, vocea aia. S-a prins și mi-a făcut semn să ieșim.

— Zilele astea ești doar al meu. După… faci ce vrei, cu cine vrei!

Dimineața ne-a găsit încă împreunați. Același scenariu s-a repetat în zilele următoare. Mai puțin în ultima. M-am trezit singur. Și m-am simțit singur. Mi-am aprins țigara și abia apoi am observat biletul:

„Pe mine nu m-ai păcălit. Știu că ura nu e tot ce ai în tine. Dar m-am săturat să stau în brațele tale și să mă întreb unde ești. Nu te mai aștept. Știu că nu te pot avea.

Adieu, mon amour!

D.”

Nu recunoșteam în rândurile alea femeia care îmi fusese amanta perfectă, noapte de noapte. Mi-am strâns lucrurile în grabă și am plecat. Am scos telefonul și am sunat:

— Omule nebun…

O voce caldă și familiară de la celălalt capăt. N-am lăsat-o să continue.

— Diseară ajung în București. O să vin direct la tine!

IV.

Motorul răspunde gălăgios la fiecare apăsare a pedalei. Kilometrii trec. Eu rămân țintuit în clipa aia. Strâng în palmă obiectul care mă trezise violent la realitate. Explodez. O calc la maximum. Acul din bord îmi controlează pulsul. Luminile îndepărtate ale orașului mi se lipesc de retină și mă orbesc.

În drum spre ea, îmi revine în minte începutul.

Am cunoscut-o în iunie, la petrecerea lui Vlad. Femeia în roșu, în fața căreia rămăsesem fără replică. Îmi spusesem că nu-i dădusem mare importanță, că eram cu gândul departe. Am reîntâlnit-o câteva zile mai târziu, în clubul în care obișnuiam să-mi umplu nopțile. Era singură, la bar. M-am făcut că nu o văd. S-a așezat la masa mea și mi-a cerut un foc.

— Draga mea, ar fi drăguț să mă întrebi dacă nu cumva mă irită fumul…

— Pachetul tău de țigări, pe jumătate gol, spune altă poveste, dragul meu!

— Darling, mă refeream la fumurile tale!

Nervoasă, s-a ridicat să plece. I-am văzut silueta și m-am sucit la 180 de grade.

— Hei, scuze, m-a luat gura pe dinainte. Ce bei?

M-am ridicat și i-am tras scaunul, mai aproape de mine de data asta.

— Aperol spritz, țărănușule!

Zâmbea satisfăcută.

Tatonări, priviri pe sub gene.

— Auzi, n-ai ajuns aici din întâmplare. Nu e genul tău de club.

Am ținut neapărat să i-o servesc. Părea încurcată, dar și-a pus imediat masca.

— Mi l-a recomandat… un prieten comun.

Asta voiam să aud. Am chemat un taxi și am ajuns la mine. Am deschis în grabă o sticlă de vin și m-am așezat lângă ea, pe canapea. Aproape, fără s-o ating. Vorbeam fără să spunem mare lucru. Apoi m-a luat de mână și m-a mângâiat.

Am lăsat paharul pe masă, cât pe ce să-l răstorn, și am sărutat-o încet. Nu mă mai grăbeam s-o dezbrac. I-am ținut mâna într-a mea și am rămas acolo.

Când s-a desprins, am vrut s-o trag înapoi. În schimb, mi-am luat paharul.

Ea s-a ridicat și mi-a cerut să-i chem un taxi.

— Okay, trebuie să dau un telefon mai întâi. După… îți caut.

Am ieșit pe hol și m-am asigurat că mă aude. Am sunat-o pe prima care mi-a apărut în listă.

— Darling, ce faci?… Da, sunt acasă… Te aștept într-o oră.

M-am întors în living. Nicio urmă pe fața ei că ar fi ascultat conversația. A plecat și mi-a urat noapte bună. Și a fost o noapte bună, după toate standardele mele de calitate.

Dimineața, paharul cu picior încă îi păstra urmele de ruj. L-am sunat pe Vlad. Mi-a dat numărul ei fără alte comentarii.

— Bună! Diseară, cină în doi!

— Câtă promptitudine, domnule. A plecat don’șoara și nu ți-a făcut de mâncare? Vino să mă iei pe la opt.

Și mi-a lăsat adresa.

Ea era elegantă, eu venisem la patru ace. Mă fascina și nu mă mai feream s-o arăt. O ascultam și savuram fiecare cuvânt. Ne-am plimbat prin Herăstrău până spre dimineață. Atunci m-a invitat la ea.

Îmi sunt vii în minte clipele alea. Când mă atingea, vibram cu toată ființa. Ne sărutam nebunește și nu ne mai săturam unul de celălalt.

„Until It Sleeps”. Dau mai tare.

Muzica acoperă zgomotul motorului. Am intrat în oraș.

V.

— Cobori?

— Tipic ție! Dispari cu săptămânile și ai pretenția ca tot eu să vin la tine… Urcă!

Parcă o văd cum se învârte agitată cu telefonul în mână. Nu-i stă în fire să-și piardă calmul. Ea, întotdeauna calculată, cu zâmbetul ăla în colțul gurii. Vocea portarului mă întâmpină.

— Bună seara, la cine mergeți?

Ăsta ține morțiș să mă irite de fiecare dată. Știe clar unde mă duc.

— Mai sunt și alte atracții turistice pe aici?

Se uită urât și știu că mi-ar zdrobi fața dacă ar avea ocazia.

Poarta se deschide cu un bâzâit iritant. Intru aprinzându-mi ultima țigară și arunc pachetul mototolit spre ghereta portarului. Ultima țigară…

Înainte să încep să dispar, eram tot timpul cu ea. Lângă ea sau în ea. Sexul era dezlănțuit. Îmi plăcea și ce venea după. Adormeam ținând-o de mână.

Odată mi-a cerut să sting țigara. Aveam replica pregătită. Am stins-o.

Am rărit ieșirile, apoi le-am uitat cu totul. Prietenii sunau; eu amânam. Telefonul ei stătea mereu cu fața în jos. Dispărea tot mai des. Uneori, când o sunam, răspundea târziu, cu vocea înfundată. Aveam câte o explicație pentru fiecare.

— Plec câteva zile, trebuie să rezolv cu niște acte. Am avion mâine dimineață.

Câteva zile mai târziu, m-a sunat Vlad.

— Băi, pisi, diseară e caterincă la mine. Bem ceva, pizdulici, alea, alea. Spală-l pe Mobutu și fă-te-ncoa!

Am refuzat, dar mai târziu am aterizat la el. Un fum gros de țigară și un zumzet plăcut au năvălit în hol când mi-a deschis ușa. Mi-am amintit de vremuri bune.

— Ce bei, gheiule? Vin?

— Bagă un Jack!

Trei pahare și intrasem în lumea lor. Sau mai degrabă revenisem în a mea. O roșcată îmi rânjește de pe canapea și îmi face semn să mă așez. Stă picior peste picior și îmi oferă o vedere perfectă către chiloțeii roz care-i maschează timid labiile pronunțate. Am un impuls teribil să îi arăt cât de repede i-i pot da jos, cu o singură mână, după care să i-o înfig adânc.

— Ți-i smulg și mi-i pun în buzunarul sacoului, în loc de batistă.

Spuneam asta doar pentru mine, îndreptându-mă spre ea. Îmi vibrează ceva în pantaloni… telefonul. Îi fac semn lui Vlad că mă retrag dincolo. Roșcata, mai-mai să-mi smulgă telefonul din mână.

— Chill, darling, mă cheamă datoria. Revin. Ține-mi paharul ostatic… până mă întorc să fie plin! Două cuburi de gheață, te rog!

Am intrat în dormitor.

— Hei, ce faci? Eu am ajuns înapoi la hotel. Am pierdut avionul și abia mâine dimineață am alt zbor. N-ai dat niciun semn azi…

— Am fost prins. Voiam să te sun, dar m-a chemat Vlad pe la el.

— Aha, Vlad și petrecerile lui… De fapt… se aude. Ai pus ochii pe vreuna? Hai, spune-mi, cum arată?

Un pic amețit, m-am așezat pe pat, căutând cu lumina telefonului lampa de pe noptieră. Și…

— Hei? Ai pățit ceva? Răspunde! Omule nebun, zi ceva!

— Trebuie să închid. Vorbim mai târziu. Noapte bună!

Întunecare. Lângă lampă găsisem un accesoriu feminin. L-am recunoscut imediat. Îl văzusem la ea. Restul s-a legat înainte să apuc să mă ridic.

Am ieșit îngândurat din cameră. Roșcata, mai să-mi sară în poală. Am împins-o.

— Vlad, plec. Îți mulțumesc, ești un prieten minunat!

De atunci nu-i mai răspunsesem. Acum sunt în liftul blocului ei.

Îmi privesc imaginea în oglindă. Ochii injectați, maxilarul încleștat. Un străin. Strâng obiectul în palmă.

Sun scurt. Îmi deschide. Parfumul ei mă îneacă. Are chipul răvășit, iar neglijeul nu reușește să ascundă mai nimic din siluetă și forme.

— Ce stai așa în ușă? Intră! Sau ai uitat drumul până în dormitor? De ce nu zici nimic?

Pumnul mi se încleștează. Se dă puțin în spate.

— Ce faci? Ce naiba e cu tine? Unde ai fost? De ce nu mi-ai răspuns la niciun mesaj? Te-am căutat și acasă…

— Nu intru, nu stau, nu vreau să aud nimic!

Cu un gest calculat îi strecor obiectul în palmă.

— Asta îți aparține! L-am găsit la un prieten comun. Pe noptieră.

Se uită la obiect, apoi la mine. Deschide gura.

— Ascultă-mă…

— Uite, mai am ceva pentru tine…

Scot o brichetă din buzunar și i-o întind.

— Păstreaz-o tu. Eu… mă las.

Text publicat și pe Excese.ro. — R