Întunecare (3)

Zilele trec fără să le mai deosebești. Secundele le înduri una câte una. Cauți ieșirea din propriul labirint, dar fiecare gând te aduce înapoi. Visezi cu ochii deschiși, dar viața și libertatea nu-ți aparțin.

După discuția cu Mariana, se îmbracă în grabă și iese. În față îl așteaptă șoferul.

— Matei, dă-mi o țigară.

Șoferul îi întinde pachetul, șovăind.

— Domnule Cristescu, sunteți sigur? În starea dumneavoastră, mai bine n-ați fuma…

— Lasă grijile astea în seama mea. Dă-i bice, mă grăbesc!

— La birou?

Încuviințează absent și se așază în spate, trăgând însetat din țigară.

Dincolo de geam se perindă străzi, mașini, oameni grăbiți și împovărați. Totul fără culoare. Privește în gol, cu ochii încețoșați de oboseală.

Mașina e oprită de ceva timp în fața sediului, o clădire impozantă de pe Bulevardul Dacia, dar el nu găsește puterea să coboare.

— Să vă las la intrarea din spate? întreabă Matei.

— Nu, e ok, Matei. Mă poți lăsa aici.

Scotocind prin sertarele biroului sculptat în lemn masiv, găsește țigările. Un plic îi atrage privirea. În aceeași clipă, se aude o bătaie scurtă în ușă și intră Malvina, asistenta lui de mai bine de doi ani.

— Au sunat din Londra. Pe mobil nu te-au găsit. A venit și plicul. L-ai văzut?

— Sunt doar niște facturi.

— Le trimit la contabilitate?

— Nu. Lasă plicul.

Malvina îl privește o clipă, apoi își închide agenda.

— Fă-mi cafeaua și să nu mă deranjeze nimeni.

— Domnul Weiss e aici. Aveați întâlnire astăzi.

Fabian își trece mâna peste față. De la moartea tatălui său, Weiss își luase în serios rolul de protector. Continua să-i vorbească de parcă afacerea familiei i-ar fi fost lăsată în grijă pentru vacanța de vară.

— Să intre.

— Fabian, mon cher fils! Ești scump la vedere în ultima vreme.

Îl strânge tare în brațe și-l sărută pe ambii obraji. E roșu la față și miroase a alcool. Fabian își șterge discret obrazul, întorcându-se spre fotoliu.

— Arăți ca naiba, dragul meu. Să nu-mi spui că ai aflat?

Mâna lui Fabian rămâne pe marginea biroului, lângă plic.

— Ce trebuia să aflu?

— Stai, că ajungem și acolo. De când nu ne-am văzut? Știu că ai fost plecat. Când te-ai întors din Londra?

— De curând. Despre ce e vorba?

Weiss se așază fără să fie invitat. Își netezește pantalonii și caută pe birou un loc pentru pălărie. Fabian mută plicul lângă pachetul de țigări.

— Eram cu Marcel la Geneve. Îl știi pe Marcel, amicul meu. Ne povesteam de una, de alta. Se umpluse terasa și mai rămăsese o singură masă liberă, în diagonală de noi. Când m-am întors de la privată, se așezase acolo un cuplu. El, tinerel, bine îmbrăcat. Distins. Ea, blondă, cu o rochie neagră. O vedeam din spate.

Fabian își aprinde o țigară și așteaptă.

— Vine Mihăiță să ne mai pună în pahare. Îl știi pe Mihăiță.

— Nu.

— Cum nu? Merge puțin șchiopătat, de la un accident. Băiat bun. Mereu îi las ceva în plus.

— Și eu mă bucur pentru el. Ce trebuia să aflu?

Weiss îi face semn cu palma, cerând răbdare.

— Tocmai îți spuneam. M-a întrebat de tine. El te știe foarte bine. I-am spus că ești la Londra, cu treburile tale, că ești bine. Atunci mi-a arătat masa din diagonală.

Fabian lasă bricheta pe birou.

— Și?

— «Și ea și-a văzut de viață», mi-a zis. «A venit cu logodnicul.» Așa a spus: logodnicul. Eu n-aveam de unde să știu, dar el îi cunoaște. Vin acolo.

Weiss își caută batista. O găsește în buzunarul hainei, o desface atent și își șterge fruntea.

— Pe ea ai văzut-o? întreabă Fabian.

— Nu i-am văzut fața. Doar ți-am spus cum stătea. Dar Mihăiță…

— Destul.

— M-am gândit că e mai bine să afli de la mine. Suntem totuși…

Fabian ia plicul și se ridică. Un colț al hârtiei se îndoaie în palma lui. Nu încearcă să-l îndrepte.

— Vorbim altă dată despre afaceri.

Weiss rămâne cu batista desfăcută pe genunchi. Fabian iese înainte să-i mai răspundă.

Afară plouă mărunt. Își bagă plicul în buzunarul interior și pornește pe jos.

Comentarii (4)

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *