— Te iubesc, îi spusese ea, cu capul sprijinit de pieptul lui.
Fabian împrăștiase fumul cu mâna.
— Copilării… Nu mă aștepta diseară. Ajung târziu.
Ea își retrăsese mâna de pe el. Atunci, el luase gestul drept o încercare de a-l face să se simtă vinovat.
Acum merge fără țintă prin ploaie. Recunoaște un colț de stradă și schimbă direcția. Câteva minute mai târziu ajunge în fața altui loc în care fuseseră împreună. Se oprește, iritat că trebuie să se ferească până și de străzi.
— Domnule Cristescu, haideți în mașină. V-a făcut ciuciulete.
Matei îl urmărise de la distanță. Fabian deschide portiera și se lasă pe bancheta din spate.
— Acasă. Și ia-o pe alt drum.
Șoferul îl privește în oglindă, apoi semnalizează. Fabian își ține mâna peste buzunarul în care a pus plicul.
Izul proaspăt îl întâmpină de cum intră. Draperiile sunt la loc, spălate. Lumina le face să pară mai roșii decât dimineață. Mariana a strâns cioburile și a spălat podeaua. El găsește imediat locul în care fusese telefonul.
Lasă haina udă pe un scaun și scoate plicul. Îl deschide cu degetul, rupând marginea strâmb. Sunt câteva pagini de la clinică și confirmarea următoarei programări. I se cere să revină cu un telefon.
Confirmă ceea ce știa de la Londra. Boala era gravă. Medicii îi vorbiseră despre timpul rămas și despre ce mai puteau încerca. El reținuse până și felul în care unul dintre ei își scosese ochelarii înainte de discuție. Pe hârtie nu mai exista nici gestul, nici vocea. Doar aceleași lucruri, puse în ordine.
Fabian scoate foile din plic și le așază pe noptieră. Nu vrea să telefoneze acum. Se întinde fără să se dezbrace și își afundă fața în pernă.
O cunoscuse la insistențele tatălui. Era fiica unor prieteni de familie, trăise aproape toată viața la Paris și se întorsese de curând în țară. La primele întâlniri, Fabian avusese senzația că i se încredințase cineva de care trebuia să aibă grijă. Îl irita înainte să apuce ea să-l plictisească.
Se plimbau prin parcurile Bucureștiului și se așezau uneori pe câte o bancă, prea departe unul de celălalt. Ea vorbea despre ce lăsase la Paris, despre oameni ale căror nume nu-i spuneau nimic. El răspundea scurt, numărând în gând serile în care ar fi putut fi în altă parte.
Într-una dintre seri, ea se opri din povestit.
— Cu toată lumea ești așa?
— Cum?
— Foarte politicos și complet absent.
Fabian zâmbi, pregătit să spună ceva amabil.
— Am auzit că ești sufletul petrecerilor. La început am crezut că exagerează. Acum cred că te comporți așa numai cu mine.
— Nu e nimic personal.
— Mi-am dat seama. Ieși cu mine pentru familia mea. Eu ies cu tine fiindcă ai mei au avut grijă să nu-mi lase prea multe alternative.
— Sună încântător când o spui tu.
— Știu. Hai să încercăm altceva.
Se întoarse spre el. Nu mai vorbea ca și cum trebuia să umple timpul dintre două obligații.
— În seara asta facem ce-ai fi făcut dacă nu trebuia să mă vezi. Fără familie, fără explicații.
— Și mâine?
— Mâine îți vezi de ale tale. Eu, de ale mele.
— O singură seară?
— Ai alte planuri?
— Nu încă, darling.
— Atunci să mergem. Când răsare soarele, ne luăm la revedere.
— Prefer varianta în care ne trezim din beție. Mi se pare mai apropiată de posibilitățile mele.
Ea râse și se ridică de pe bancă. De data asta, el nu mai căută în minte un pretext să plece singur.
Mai târziu, în camera lui, îi simți mâinile pe umeri și se opri o clipă înainte s-o sărute. Se uita drept la el, fără sfiala pe care i-o atribuise în serile de până atunci. Îi făcu loc lângă el, apoi trase draperiile.
Comentarii (2)
Lasă un comentariu