Întunecare (5)

Dimineața următoare, soarele răzbătu printre draperiile groase de catifea roșie. Fabian se trezi singur, printre așternuturile albe. Încă îi simțea parfumul și zâmbi. Scăpase de plimbarea plictisitoare și își trecuse seara în dreptul reușitelor. Își spuse că fata învățase și lucruri utile la Paris. Dracul nu era atât de negru.

Se îmbrăcă și ieși. Îl surprinse pe Matei fumând pe alee.

— Domnule Cristescu, nu vă mai furișați așa… Mi-a sărit inima din piept!

— Sunt ca o felină, bunul meu Matei. Pe cai!

În mașină, coborî geamul. Mirosul de pământ reavăn și de cireși în floare îl însoți până la bulevard. Era primăvară. Privea oamenii, tramvaiele, vitrinele; până și zgomotul străzii îi întreținea buna dispoziție.

La birou salută pe toată lumea. Malvina apăru cu câteva hârtii și se opri în fața lui.

— Cineva e în formă maximă astăzi. O noapte liniștită?

— Au contraire, Malvina, au contraire…

Ea zâmbi scurt și îi întinse hârtiile.

— Atunci poate ai răbdare să te uiți peste astea.

Se așeză în fotoliu, dar o urmări cum își aranja rochia albă înainte să ia loc. Mai surprinsese privirea aceea. Îi plăcea să creadă că știa ce însemna.

— Malvina, ar fi inoportun să fim văzuți împreună.

— Împreună unde?

— La cină, de exemplu. Mă gândeam la diseară.

Ea îl privi fără să răspundă imediat.

— Te invit la hotel, preciză el.

— Am înțeles. Te sun eu.

Fabian deschise gura să continue, dar ea se ridică.

— Te așteaptă domnul Weiss.

Îl întâmpină pe bătrân cu brațele deschise.

— Unchiule, ce bucurie să te văd!

În ziua aceea avu răbdare și pentru poveștile lui. Îl ascultă, îl întrebă de prieteni, îi povesti câte ceva despre firmă. Weiss plecă târziu, mulțumit de întâlnire, și îi lăsă din prag obișnuita însărcinare:

— Anul ăsta poate te însori și tu, băiatul meu!

— Tu așteaptă invitația, unchiule!

Râse, deși ideea îl irita.

Își petrecu seara cu niște prieteni. Când îl sună Malvina, ieși din local ca să o poată auzi.

— Mai e valabilă invitația?

— Sigur. Îți trimit un taxi?

— Da. Trimite-mi și adresa.

Abia după ce închise telefonul comandă taxiul. O așteptă la hotel, cu hârtiile aduse dimineață încă necitite în geantă. Malvina veni, își lăsă haina și îi aruncă o privire spre geantă.

— Măcar mâine să te uiți peste ele.

— Mâine, promise el, apropiindu-se.

Mai târziu, îi reveniră în minte vorbele lui Weiss. De la familie auzise destule despre ce trebuia să facă.

Nu-și cunoscuse mama; murise la nașterea lui. Tatăl îl crescuse după reguli de la care se abătea greu. Studiile, pregătirea, chiar și vacanțele fuseseră supravegheate. Fabian învățase să-și măsoare vorbele și să aștepte încuviințarea înainte să hotărască ceva important.

Când primise în administrare afacerea familiei, se schimbase și felul în care vorbeau. Tatăl începuse să-i ceară părerea. Fabian trăise asta ca pe o recunoaștere îndelung amânată. La firmă muncea, se certa, lua hotărâri și răspundea pentru ele. Îi plăcea mai ales că oamenii așteptau răspunsul lui.

Își luase apoi în stăpânire și nopțile. Petrecerile se legaseră una de alta. Dacă o întâlnire devenea complicată, găsea ceva urgent de făcut. Îi era ușor să plece; avea mereu unde să se ducă.

Trecuse destulă vreme de la noaptea cu fata întoarsă de la Paris când o revăzu într-un bar. La început nici nu fu sigur că era ea. Stătea într-un grup gălăgios și abia își ținea capul drept. Bărbatul de lângă ea o trăgea spre el, vorbindu-i aproape de obraz.

Fabian se opri în dreptul mesei.

— Acum te duc acasă. Te faci de râs.

Încercă să o ridice. Ea își trase brațul, iar bărbatul îl împinse.

— Dispari. Rămâne cu mine!

Fabian lovi înainte ca acesta să mai spună ceva. Scaunul se răsturnă, câțiva se ridicară, iar în învălmășeală reuși să o scoată afară. Ea încă îi cerea să-i dea pace. O auzea, dar continua să o conducă spre mașină, încredințat că știa mai bine ce trebuia făcut.

Adormi pe bancheta din spate. Acasă o duse în dormitor și rămase o vreme pe marginea patului. Îi auzi respirația liniștindu-se. Nu semăna deloc cu femeia care râsese la masa aceea. Se ridică abia când fu sigur că dormea.

Nu începură atunci să-și facă promisiuni. Se revăzură după câteva zile, apoi din nou. Uneori rămânea la el, alteori pleca. În săptămânile următoare ajunse să-i cunoască orele, felul în care tăcea când se supăra, graba cu care își căuta lucrurile înainte de plecare. Nu le găsea pe toate încântătoare. Nici ea nu părea dispusă să-i admire fiecare capriciu.

Într-o duminică dimineață îl găsi la laptop, cu cafeaua rece lângă el.

— Hai să ieșim puțin.

— După ce termin aici.

— Așa ai spus și ieri.

— Mai am ceva de făcut.

Ea își luă haina de pe scaun.

— Eu ies. Dacă vrei, vino cu mine.

Mai citi o dată rândul la care ajunsese. Avea să piardă dimineața, își spuse. Apoi închise laptopul, deși nu terminase.

— Zece minute.

— Vedem.

Nu-i plăcu răspunsul. Totuși, se încălță și plecă lângă ea.

La început merseră fără să vorbească. Îi venea să grăbească pasul, dar o așteptă. Când ea îi luă brațul, nu mai încercă să stabilească traseul. O ascultă povestind o întâmplare măruntă și, pentru o dată, nu căută o ocazie să aducă vorba despre el.

Se întoarseră aproape de prânz. Laptopul rămăsese închis.

Comentarii (3)

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *