– Nu te-am înşelat, n-aş fi putut, ştii asta! Aşezată în faţa oglinzii, îşi aranjează părul examinându-se critic. Disimulează, de fapt mă fixează cu coada ochiului prin reflexia sticlei încercând să îmi observe reacţia.
– Despre ce vorbim aici? Ţi-am cerut eu vreo explicaţie? Am schiţat un zâmbet larg şi am cuprins-o în braţe, din spate, mângâindu-i sânii. Ce faci tu când nu suntem împreună este doar problema ta. Dar mă bucur că acum eşti aici, a trecut ceva timp şi-mi lipseau nopţile împreună. Am sărutat-o pe gât şi parfumul ei mi-a readus în minte voluptatea cu care mi s-a dăruit. Mă interesează ce face în “pauzele” noastre dar ăsta nu este un motiv întemeiat să îi arăt că îmi pasă. A continuat:
– Dar tu ce ai făcut săptămânile astea, cu cine ai mai împărţit aşternutul? Mă priveşte iscoditoare. Simţisem că vine întrebarea asta şi am izbucnit în râs.
– Ce să fac, am aşteptat înfrigurat să te întorci, am dormit în fiecare seară cu tricoul pe care l-ai lăsat la mine, chinuit de dorul tău şi neconsolat de altă prezenţă feminină…
– Ce amuzant eşti!…
– Ana, eşti geloasă? Din nou zâmbind, un pic mai acid de data asta. Am făcut doar ce am zis că o să fac, nimic mai mult. Asta cu înşelatul e total relativă…Grimasa răspuns replicii mele îmi sugerează că nu i-a picat tocmai bine comentariul meu. Cu un aer grav, vizibil afectată:
– Cred că m-am îndrăgostit de tine…
La asta chiar nu mă aşteptam. M-am blocat pentru câteva momente. În capul meu se întretăiau şi se izbeau cu repeziciune zeci de scenarii, gânduri, povestiri de iubire pătimaşă cu final imprevizibil. Confesiunea ei m-a tulburat şi bucurat nespus, dar felul meu de a fi nu mă lăsa să mă exteriorizez, mai ales în faţa ei. Nu am ştiut niciodată cum să reacţionez şi cum să gestionez astfel de clipe. Niciodată nu sunt stăpân pe situaţiile astea când sentimentele sunt puse pe tavă, direct în focul discuţiei. Mi-e fica să arăt altora ce simt, mi-e teamă să-mi dezvălui slăbiciunile, mi-e groază ca alţii să profite de ele. Nu e bine să fiu sincer, aş fi vulnerabil. Merg pe principiul 7 secunde, nu răspund direct, analizez preţ de 7 secunde situaţia şi rareori spun ce gândesc. Dar ea acum era sinceră şi prin afirmaţia ei se expusese clar. Era un moment încordat şi am încercat să destind atmosfera.
– Sigur că da, ştiam asta! Sunt irezistibil, era normal să se întâmple aşa. Şi eu sunt îndrăgostit de mine!
– Cu tine nu poate omul să vorbească serios… Nu înţeleg de ce nu poţi purta o conversaţie normală… Eşti un idiot frustrat, asta eşti! Extrem de nervoasă s-a smucit din braţele mele şi s-a repezit să se îmbrace. Am oprit–o cu greu şi am fixat o pe canapea.
– Ana, avusesem o discuţie în care stabilisem ce ne dorim fiecare unul de la celălalt. Ce spui tu nu făcea parte din plan…
– Aşa este ! Dar eu îmi doresc mai mult…
– Nu ştiu dacă îţi pot oferi asta…
O minţisem. O iubeam şi mă simţeam vulnerabil, mă ascundeam de mine.
Va urma