Mi se întâmpla uneori să privesc chipul unei necunoscute şi să mă întreb cum ar fi să mă trezesc dimineaţa în braţele ei. Îmi spuneam: „cum ar fi ca tipa asta, străină acum de mine, să fie într-adevăr Ea, aşa cum am visat-o demult în copilărie, perfectă în imperfecţiunea ei, jumătatea mea. Cum ar fi ca, în secunda asta, totul să depindă doar de reacţiile mele, ăsta să fie unicul momentul în care eu trebuie să o cuceresc, altfel va dispărea definitiv din viaţa mea.” Demult, gândul ăsta se transformase în obsesie.
Pe Ana am evitat-o o perioadă. Mă simţeam ciudat, un fel de vinovăţie bolnăvicioasă pusese stăpânire pe mine. Nu voiam să o privesc în faţă , ştiam că dacă ne întâlnim e posibil să îi spun mai mult decât trebuie să ştie, să fiu pus în postura de a mă arăta vulnerabil. Nu am cedat şi, la început, nu a fost deloc uşor. De fiecare dată când atingeam telefonul, mă ardeau palmele să o sun. Mă frământam adesea şi în minte găseam orice motiv stupid să o caut. Dragostea pe care i-o purtam îmi dădea o stare de adâncă nelinişte, mă sufoca şi mă rupea în zeci de bucăţele incolore. Agonie. A intervenit instinctul şi mai apoi raţiunea. Nu o să o caut! Îi şterg numărul!
Am redescoperit vechi preocupări. Am evadat, era vară şi tentaţiile erau la tot pasul. Nici vorbă de romantism poetic! Era o nouă abordare, nu mai căutăm jumătatea… ci pur şi simplu plăcerea începutului perpetuu. Am profitat de toate oportunităţile care mi se aruncau graţios la picioare, iresponsabil, fără niciun fel de regret. Mirosul fad al trupurilor, esenţa amintirilor, se disipa şi se înlocuia cu regularitate în mintea şi aşternuturile mele. O moarte a pasiunii care mie îmi aducea controlul asupra slăbiciunii inimii. Sete de libertate şi singurătate asumată.
– Te-ai gândit ce facem astăzi? spuse vocea în timp ce mă ridicam din pat.
– N-am vrut să te trezesc… înjuram în gând că nu pot fi mai delicat în mişcări. M-a surprins fix în momentul în care voiam să o şterg mişeleşte. Mai dormi, e încă devreme… vorbim pe seară! Eu trebuie să ajung la birou…
– Nu pleeeca, mai stai puţin! Eram cu spatele la ea, deci nu mi-a putut surprinde grimasa.
– Te sun mai târziu… “Nu mai bea în deplasare!” răsuna vocea din capul meu. Mi-am strâns în grabă hainele împrăştiate haotic şi era cât pe ce să mă împiedic în sticlele de vin răsturnate pe podea. Am ieşit în stradă, căutând febril prin buzunare cheile de la maşină, când am simţit vibraţia telefonului. Am tresărit şi un singur gând mi-a trecut prin minte. Nu am numărul în agendă, 0722, deja îmi sună cunoscut 🙂 ! Am răspuns gâtuit, de la ţigări să fie oare?
– Ai uitat să mă săruţi când ai plecat!!!…Să vezi ce-ţi fac diseară!
Va urma