Apucasem să aţipesc vreo două ore atunci când soarele dimineţii m-a trezit. Ea încă dormea, razele îi mângâiau faţa şi în somnul ei adânc părea calmă şi fericită. Era un sacrilegiu să o trezesc, aşa că am rămas nemişcat, urmărindu-i respiraţia domoală şi zâmbetul frumos pe care şi-l păstra chiar şi atunci când dormea.
Mă fascinase din primul moment când am zărit-o sau cel puţin aşa am ajuns să cred acum. Plecasem în obişnuitele mele tripuri şi, ca de obicei, nimerisem cel mai prost loc pe care îl poţi avea în avion, scaunul din mijloc. Îmi calculasem în minte că, statistic vorbind, erau cel puţin 50 % şanse să interacţionez direct cu genul de pasager care să mă scoată din minţi. Irascibil din fire, karma întotdeauna mă răsfaţă cu cele mai minunate creaturi, parteneri de drum. Şi nu a întârziat să apară. Un el, masculul alfa de dâmboviţa, în pantaloni scurţi dar mulaţi, mocasini şi tricou cu decolteu darnic. Se vedea de la o poştă că e proaspăt epilat cât să i se poată admira tatuajul “only God can judge me”. Mirosul fin de Terre d’Hermes îi întregea distinsul profil. După ce şi-a îndesat zgomotos geanta în compartimentul de bagaje, încordându-şi muşchii îndopaţi de hormoni, Adonisul s-a aşezat tacticos în stânga mea, pe locul vecin culoarului. M-a analizat preţ de câteva secunde după care şi-a fixat cu dexteritate cotul pe mânerul scaunului unde îmi sprijinisem şi eu firavul braţ. Satisfăcut, şi-a înfipt căştile în urechi moment în care au început să se audă strident nişte armonii cam orientale pentru gusturile mele. Tocmai mă pregăteam să chem stewardesa sperând că, printr-o minune, mai există un alt loc liber, când îl văd pe fante ridicându-se brusc. În stânga lui se oprise o tipă care încerca din răsputeri să-şi vâre bagajul în compartiment, iar el, galant, se oferise să o ajute. Nu o vedeam foarte clar, Adonisul îmi masca aproape în totalitate priveliştea. Acum îmi amintesc exact! Prima oară i-am văzut pantofii nude şi gleznele. Da, exact aşa a fost! Am încercat apoi, exerciţiu de imaginaţie, să îi construiesc înfăţişarea plecând fix de la pantofi. Nu mi-a ieşit… realitatea îmi depăşea imaginaţia. Decolăm şi cei doi au început să discute. Vorbeau prin mine iar eu fierbeam în suc propriu. El îi căuta avid din priviri pulpele bronzate şi pline ascunse de rochiţa pastel, ea zâmbea şi îşi arata într-una dantura perfectă. Junele are un Porsche, am aflat asta din primele minute ale conversaţiei. Un SUV, cu piele albă, maşina full-full! Merge la sală cu băieţii, la World Class… şi mănâncă paste la Tractoria în Herăstrău. Nu-i place la mare în România, se mai duce uneori da’ numa’ în Mamaia, tot cu băieţii, când au masa la Loft. Ea îl ascultă, îl aprobă şi îi zâmbeşte. Eu strâng din dinţi şi aştept momentul oportun să intervin. Şi …În sfârşit! clipa în care Adonis s-a dus să-şi pudreze nasul, am atacat.
– Avionul ăsta se va prăbuşi! Mi-am folosit toate skillurile actoriceşti pentru a da o notă foarte gravă replicii. M-a privit contrariată. Am continuat la fel de intens.
– Crede-mă, nu glumesc, o să se prăbuşească! Ca să accentuez dramatismul situaţiei, i-am strâns ferm mâna sprijinită pe braţul scaunului. Se blocase şi obrajii îşi pierduseră un pic din culoare.
– Este foarte clar, este imposibil să ajungem întregi la sol! Probabilitatea ca eu să stau în avion lângă o femeie atât de frumoasă şi să o invit la o cafea în aeroport, iar ea să accepte, este aproape nulă! A început să râdă. La început timid, un fel de chicotit, după care din ce în ce mai zgomotos şi exuberant. A mea eşti! Câteva ore mai târziu, la cafeneaua din aeroport, încercând să-şi ia revanşa pentru gluma pe care o făcusem mai devreme, mi-a mărturisit cu un aer foarte afectat că este măritată şi aşteaptă un copil. Nu i-am picat în plasă, i-am răspuns zâmbind:
– Ai grijă ce-ţi doreşti, Ana! Sunt capabil de orice!
Va urma
Vezi partea 1
One thought on “Visul unei nopţi de toamnă (2)”