Black becomes Red

I.

Privesc cum fumul de țigară se încolăcește lasciv peste lustra din tavan și, încă amețit după beția de azi-noapte, încerc să-mi fac curaj să mă ridic din pat. Mă uit în jur și mă chinui să îmi amintesc ce am făcut… Mai multe sticle goale zac răsturnate. Lângă mine, scrumiera, plină ochi – mărturie tăcută a unei nopți agitate. Instinctiv caut telefonul. 15 apeluri pierdute și un mesaj pe care apuc să-l deschid doar cât să văd scris “ești un laș…” după care ecranul se face negru. Probabil de la ea.

Am cunoscut-o anul trecut, pe la sfârșitul lui iunie, la petrecerea unui prieten apropiat, într-un restaurant din nordul Bucureștiului, genul de loc frecventat de lumea bună sau de ratați frustrați dornici de afirmare. Nici acum nu știu ce anume m-a făcut să ajung acolo, petrecerile astea nu sunt pe gustul meu. Probabil insistențele lui Vlad și mai ales foamea care mă măcina după câteva zile la rând de excese.

Am intrat, m-am uitat în jur, nu cunoșteam pe nimeni. M-am așezat la o masă oarecare și mi-am aprins o țigară.
– Știi, ar fi drăguț să întrebi inainte…Zâmbea acid, cu o mică grimasă care-i lăsa sa se vadă gropițele din obraji. Buzele desenate perfect de un ruj roșu-sângeriu, arcuite și pline.
– Îmi cer scuze, m-am așezat pe locul altcuiva? M-a privit fix în ochi, ochelarii îi accentuau ochii de o culoare nedefinită, infinită…
– Hai că ai tupeu! Spuneam de țigară, e normal să te asiguri că pe ceilalți nu-i deranjează, mai ales dacă în jur sunt și femei. O rochie roșie, mulată, accesorii puține și cu gust. În jur nu erau femei…era femeia.
Tăcere apăsătoare. Băi, ce-i cu tine??!  Întoarce-i-o, spune ceva, oricât de tâmp. Tu nu rămâi vreodată fără replică! Mă blocasem cu totul, eram cum zice francezul “bouche bee”. Era ceva autoritar în vocea aia. Un pic de răutate, dar în același timp, paradoxal, părea caldă și familiară.
– Văd că ai cunoscut-o deja pe prietena mea…Am răsuflat ușurat.
– Salut, Vlad, unde dracu’ ai fost, trebuia să ne întâlnim în fața resturantului…
– Lasă-mă, bă, cu rahaturile tale de divă gheișă. Îți place ție numa’ cu covoru’ roșu. Văd că deja ți-ai făcut prieteni. Și mi-a facut un semn discret, sau cel putin așa a încercat, către domnișoara în rochie roșie. Ea mă fixa intrigată și își răsucea cu degetele subțiri și lungi o șuviță blond roșcată.
– Deci despre tine este vorba…Rostise asta timid, de parcă vorbea doar pentru ea… sau poate nici nu a pronunțat vreodată cuvintele astea și i le-am citit doar pe buze. Buzele alea roșu-sângeriu.
– Vlad, trebuie să plec, te aștept zilele astea pe la mine, dă-mi un telefon mâine să stabilim cum facem.
Orice, dar nu îmi plac blind-date-urile, mai ales când sunt orchestrate de el. Și asta mirosisem aici. După ultima poveste de genul ăsta, am petrecut destul de mult timp prin baruri, cluburi și alte așternuturi. Dar asta e altă istorie și tocmai de asta, trăind-o intens, nu sunt condamnat să o repet.

I-am salutat scurt pe amândoi și am ieșit din restaurant. În urma mea se uitau lung toți invitații, dar nu îmi păsa. M-am oprit lângă intrare, am chemat un taxi și mi-am aprins în sfârșit altă țigară. Simțeam cu fumul mă învăluie și în cele din urmă mă invadează, la propriu. Mi-am șters imediat din minte toată întâmplarea. O să mă duc acasă și o să…
– Îmi dai și mie, te rog, un foc? Parfumul ei m-a învăluit și în cele din urmă m-a invadat, la propriu.
I-am întins bricheta.
– Păstreaz-o!
– Dar ce faci? Pleci? Abia ai venit…
– Mă ierți, am o urgență și sunt nevoit. Am reușit să mai văd cum încerca stângaci să își aprindă țigara în timp ce taxiul întorcea să iasă la stradă. Stângace și abordarea ta, mi-am spus zâmbind răutăcios.
– Unde mergeți?
– Du-mă în… neant.
– Mă scuzați, nu cunosc clubul ăsta, pe unde e?
– …Nu contează, Strada Icoanei 69, acasă.

II.
M-am trezit când avionul ateriza. O durere difuză de cap, combinaţia perfectă între mahmureală şi nopţi consumate fără somn. Zâmbesc gândindu-mă că asta e de fapt starea mea naturală şi nu aş vrea să ies din zona de confort.  I’m not looking for a clearer conscience, peace of mind after what I’ve been through, and before we talk of any repentance…, se adunase oboseala, adormisem cu căştile în urechi…

Airplaine mode off.

“Deschide dracu’ uşa!!! Știu că eşti acasă, e maşina în faţă şi se aude muzică! “.
Dezgust.

Airplaine mode on.
– Sir, please step on the side! un indian cu accent formal british.
– What seems to be the problem? Păream calm, dar mocneam.
–  It’s a matter that needs further investigations. Just wait here for a moment ! Mi-a trăznit imediat prin cap că îi împrumutasem troller-ul meu lui Vlad când fusese la Amsterdam. Ăsta are obiceiul să nu se întoarcă cu mâna goală din trip-urile lui, să vezi că a uitat ceva în bagaj. Aveam impresia că toţi din jur se uită insistent la mine. Poate ar fi cazul să-mi dau jos ochelarii de soare…
– It’s alright Sir, sorry for the inconvenience.
– Ok, what was all this about? ‘Been waiting here for the last 20 minutes.
– It was just a routine check, you got a Romanian passport and in the last year we found that a lot of them were falsified.  So, we were just following the procedure.
– Procedure my ass…dar p’asta sigur nu a mai auzit-o, i-am smuls paşaportul  şi m-am îndreptat spre ieşire. Mi -am aprins o ţigară în fața semnului no smoking. Am tras adânc în piept câteva fumuri până când am simtit fierbinţeala jarului între degete. Am aruncat chiştocul şi l-am strivit apăsat cautându-mi telefonul.
O voce tremurândă m-a întrerupt:
– Chiar nu credeam că o să vii…
– Tocmai voiam să te sun, am fost reţinut la security check.
– Baby, pari foarte obosit… S-a lipit strâns de mine si m-a cuprins cu braţele ei firave. Nu-mi place să te văd aşa, ce-i cu tine?
– Haha, tu, în schimb, arăţi superb, darling. Se pare că îți priește aerul de aici. Ochii ei albaştri, profunzi, nu se mai săturau să mă privească.
– Te rog, nu te mai uita atât de insistent la mine, ştii foarte bine că urăsc asta!
– Mi-a fost foarte dor de tine, nu speram să te mai văd. Lasă-mă să mă bucur acum. Cu tine… nu se ştie niciodată. Părul lung, de un negru intens îi cuprindea perfect tenul palid.
– Hai să bem ceva întâi, pe urmă mergem la hotel! Simţeam o poftă teribilă să mă îmbăt, să o arunc în pat şi să o dezbrac brutal, să îi pângăresc chipul angelic. Mi se derulau în minte, pe fast forward, tot felul de scenarii. În toate o chinuiam până îi dădeau lacrimile.
– Baby, te rog, ţine-mă strâns de mână, vreau să te simt şi să mă pierd în braţele tale. Hai să ne plimbăm puţin… Drăgălăşeniile ei mă stârneau teribil, în minte aveam o singură imagine: ea, goală și în genunchi în faţa mea.
Ne-am plimbat până spre seară. Nu mi-a dat nicio clipă drumul la mână. Mă ţinea strâns, la fiecare colţ de stradă mă sufoca cu îmbrăţişări ca un copil răsfăţat. Vorbea în continuu dar nu eram deloc atent la ce spunea, îi priveam doar buzele şi felul în care i se arcuia limba de fiecare dată când îmi pronunța numele.
– Baby, aproape că am ajuns la hotel. Și ochii îi sclipeau. Brusc am devenit foarte interesat. Ai rolul principal în seara asta, baby. Am luat pe fugă două sticle de Bordeaux şi am intrat în hotel.
– Baby, ştii… mi-ar plăcea să…
– Shh, nu mai irosim timpul! Am împins-o în lift şi am apăsat 13. Hainele i-au dispărut rapid, la fel şi inhibiţiile. Îngenunchease! Zeci de scenarii își găseau finalitatea. Eram tot în ea.

Doarme. Coapsele dezvelite, părul negru, răvăşit pe aşternuturile alb imaculat. Suflu către ea fumul de ţigară și o învăluie. Pininfarina, tunelul aerodinamic, perfecţiune… O perfecţiune apăsătoare… ca ceaţa ce se lăsa peste locurile prin care ne plimbasem cu câteva ore mai devreme.

Metrou, staţii, oameni grăbiţi, îngândurați…
– Boarding for Bucharest, last call… 

Ironic, în cap îmi răsună obsesiv „Mind the gap…”.
Too late, sunt de ceva timp gol pe dinăuntru.

III.

– Place Massena, s’il vous plaît! M-am așezat în spate, cu fruntea sprijinită de geam. Sticla rece mă ajuta să intru ușor, ușor în peisaj. Soare prietenos, deși e ajunul Crăciunului. Urăsc sărbătorile, dar măcar aici e cald!
– Ça fait 42 euro, Monsieur! I-am lăsat 50 și am coborât. Mă aștepta la bar. Am văzut-o de când am intrat, tocuri înalte, picioare lungi.
– Ai început fără mine!  Femeia asta știe exact ce-mi place. Mi-a turnat cu un gest elegant în pahar.
– Bordeaux, normal , știu cu cine am de-a face! Mi-a pus mâna pe picior și m-a sărutat pe gât.
– Hai afară pe terasă, n-am fumat de când am venit. Sec. Ne-am așezat față în față, la măsuța de la stradă. Vedeam de acolo târgul de Crăciun. Lume multă, veselie, un murmur îndepărtat.
– Treci tu în locul meu, te rog, mă irită peisajul.

Timpul se scurgea rapid, odată cu vinul.
– Pentru că adori plimbările, mergem direct acasă. Luăm și ceva de băut de vis a vis. Cum spuneam, femeia asta mă cunoaște perfect…

Machiajul ei îmi pare mai strident acum, sau poate e de vină privirea aia pe care mi-a aruncat-o. În taxi a început să mă pipăie, aș fi jurat că dacă nu ajungeam atât de repede acasă, aș fi avut parte de sex oral cu spectatori. Își împingea sânii mari în mine, mai avea puțin și mă sufoca. Mă gândeam, zâmbind, ca ăsta ar fi un sfârșit demn de mine…

E strâmtă și icnește odată cu fiecare intrare. Mă trage puternic în ea, se încolăcește, se înfioară. Se frânge dintr-odată. Răsuflă adânc și se lasă pe spate.
– Eu n-am terminat!!! Se execută. Se uită fix în ochii mei în timp ce o inund. Îi citesc pe față satisfacția, mă trage în ea încercând să nu risipească nimic. Fumul de țigară ne învăluie.
– Dăm o tură prin baruri să vedem cum stă treaba pe aici?
– La asta mă gândeam și eu acum. E fantastică…

Ne-am stabilit într-un pub din Vieux Nice. Trupă live, multă lume parfumată… de alcool. Stăteam înghesuiți la o masă și o țineam în brațe..  I look inside myself and see my heart is black, I see my red door, I must have it painted black.  „The red door”… buzele roșu-sângeriu.

Intrasem în lumea mea. Ea vorbea și chiar dacă muzica ar fi fost în surdină, nu avem cum să o aud. Îmi zburau prin minte întâmplări, imagini din trecut. S-a prins și mi-a făcut semn să ieșim.
– Zilele astea ești doar al meu. După… faci ce vrei, cu cine vrei!

Dimineața ne-a găsit încă împreunați și același scenariu s-a repetat șablon restul zilelor. Mai puțin ultima. M-am trezit singur, am simțit că sunt singur. Mi-am aprins țigara și abia apoi am observat biletul:
“Nu te mai lăsa condus de ură, fă ce-ți spune inima! Pe mine nu mă poți păcăli, știi că te simt! Ești o persoană minunată, ai suflet mare, la fel de mare pe cât crezi tu că-ți este… negru. Nu te mai aștept, știu că nu te pot avea…
Adieu, mon amour!
D. “
Când îl citeam, puteam să jur că nu l-a scris aceeași femeie care fusese amanta perfectă noapte de noapte, fără să mă slăbească nicio secundă. Am strâns în grabă și am plecat fără să privesc în urmă. Mi-am deschis telefonul, am apelat:
– Omule nebun… o voce caldă și familiară de la celălalt capăt. N-am lăsat-o să continue.
– Diseară ajung în București, o să vin direct la tine!

IV.

Motorul răspunde gălăgios cu fiecare apăsare a pedalei, nu înaintez, sunt ţintuit. Ţin strâns în palma obiectul care îmi adusese, violent, trezirea la realitate. Explodez, o calc la maxim!!! Acul din bord îmi controlează pulsul. Luminile oraşului, îndepărtate, mi se lipesc de retină şi mă orbesc.

Am cunoscut-o în iunie la petrecerea lui Vlad. Femeia periculoasă, gata oricând să te îngenuncheze. Nu i-am dat multă importanţă, eram cu gândul departe. Am reîntâlnit-o, câteva zile mai târziu. Era singură, la bar, în clubul în care obişnuiam să-mi umplu nopţile. M-am făcut că nu o văd. S-a aşezat la masa la care stăteam şi mi-a cerut un foc.
– Draga mea, ar fi drăguţ să mă întrebi dacă nu cumva mă irită fumul…
– Pachetul tău de ţigări, pe jumătate gol, spune altă poveste, dragul meu!
– Darling, mă refeream la fumurile tale! Nervoasă s-a ridicat să plece. I-am văzut silueta şi m-am sucit la 180.

– Hei, scuze, m-a luat gura pe dinainte. Ce bei? M-am ridicat şi i-am tras scaunul, mai aproape de mine de data asta.
– Aperol spritz, ţărănuşule! Zâmbea satisfăcută.

Tatonări, priviri pe sub gene.
– Auzi, nu e doar o întâmplare să te găsesc aici… am ţinut neapărat să i-o servesc. Nu e genul tău de club. Părea încurcată dar şi-a pus imediat masca.
– Mi l-a recomandat… un prieten comun. Asta era semnalul pe care îl aşteptam. Am chemat un taxi şi am ajuns acasă la mine. Am deschis în grabă o sticlă de vin. Stătea pe canapea, m-am aşezat lângă ea, destul de aproape, fără să o ating. Discuţiile fără substanţă prevesteau urmarea. M-a luat de mână şi m-a mângâiat. Am simţit ceva mai presus de atracţie fizică sau hormoni, o senzaţie care se repeta odată cu fiecare atingere. Am lăsat paharul din mână, aproape că l-am răsturnat şi am sărutat-o, încet, fără grabă. Simţeam cum întunericul din mine se ridică şi iese în lumină. Preţ de câteva secunde raiul m-a învăluit fără să mă pot împotrivi. Nu! Refuz să cred asta!

S-a ridicat dintr-odată şi mi-a cerut să-i chem un taxi.
– Ok, trebuie să dau un telefon mai întâi, după… îţi caut. Am ieşit pe hol şi am făcut în aşa fel să audă toată convorbirea.
Am sunat-o pe prima care mi-a apărut în listă.
– Darling, ce faci?… Da, sunt acasă… te aştept într-o oră. M-am întors în living, nicio urmă pe faţa ei că ar fi ascultat conversația. A plecat şi mi-a urat noapte bună. Şi a fost o noapte bună, după toate standardele mele de calitate. Dimineaţa admiram amplitudinea dezastrului. Paharul cu picior încă ii păstra urmele de ruj. Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Vlad. Mi-a dat numărul ei fără alte comentarii.
– Bună! Diseară, cină în doi!
– Câtă promptitudine, domnule. A plecat don’şoara şi nu ţi-a făcut de mâncare? Vino să mă iei pe la 8. Şi mi-a lăsat adresa.

O seară perfectă, ea elegantă, eu pedant. Mă fascina şi nu îmi era frică să i-o arăt. O sorbeam din priviri şi savuram fiecare cuvinţel pe care il spunea. Ne-am plimbat prin Herăstrău până spre dimineaţă. Atunci m-a invitat la ea.
Am vii în minte acele clipe. Când mă atingea vibram cu toată fiinţa, ne sărutam nebuneşte şi nu ne mai săturam unul de celălalt. Din seara aia mă atinsese… Iar timpul se oprise demult.

So tear me open, pour me out, there’s things inside that scream and shout, and the pain still hates me .

Muzica acoperă zgomotul motorului. Am intrat în oraş.

V.

– Cobori?

– Tipic ţie! Dispari cu săptămânile şi ai pretenţia ca tot eu să vin la tine…Urcă!
O furie mocnind, parcă o vedeam cum se învârte agitată cu telefonul în mână. Nu îi stă în fire să-şi piardă calmul, ea întotdeauna calculată, cu un zâmbet şarmant în colţul gurii. Impasibilă. Vocea portarului mă întâmpină.
– Bună seara, la cine mergeţi? Ăsta ţine morţiş să mă irite de fiecare dată, ştie clar unde mă duc.
– Mai sunt şi alte atracţii turistice pe aici? Se uită urât şi ştiu că mi-ar zdrobi faţa dacă ar avea ocazia.
Poarta se deschide cu un bâzâit iritant. Intru aprinzându-mi ultima ţigară şi arunc pachetul mototolit spre ghereta portarului. Ultima ţigară…

Zilele treceau senin, eram tot timpul cu ea, lângă ea sau în ea. Pe mine mă uitasem complet, orbisem, respiram doar pentru ea. Sexul avea o nouă dimensiune, dezlănţuită, erau experienţe şi experimente pe care nu le trăisem vreodată atât de intens. Eram dependent de orgasmele ei muzicale şi împreună compusesem simfonii întregi. Adormeam ţinând-o de mână. Simpla ei atingere îmi aducea infinit de bine, liniştea pe care nu o mai cunoscusem. În scurt timp am pierdut contactul cu realitatea, nu mă mai interesau prietenii sau vechile tabieturi, nu mai vedeam nimic în jur, nici măcar telefonul pus mereu cu faţa în jos, dispariţiile, din ce în ce mai dese, nu auzeam ecoul înfundat de fiecare dată când o sunam şi răspundea întârziat.

– Plec câteva zile, trebuie să rezolv cu nişte acte. Am avion mâine dimineaţă, îmi zice. Nimic ieşit din comun, la fel ca invitaţia lui Vlad:
– Băi, pisi, diseară e caterincă la mine, bem ceva, pizdulici alea, alea. Spală-l pe Mobutu şi fă-te-n‘coa! Am refuzat, dar mai târziu am aterizat la el. Un fum gros de ţigară şi un zumzet plăcut au năvălit în hol când mi-a deschis uşa. Mi-am amintit de vremuri bune.
– Ce bei, gheiule? Vin?
– Bagă un Jack! Trei pahare şi intrasem în lumea lor. Sau mai degrabă revenisem în a mea. Roşcata îmi rânjeşte de pe canapea şi îmi face semn să mă aşez. Stă picior peste picior şi îmi oferă o vedere perfectă către chiloţeii roz care-i maschează timid labiile pronunţate. Am un impuls teribil să îi arăt cât de repede i-i pot da jos, cu o singură mână, după care să i-o înfig adânc.
– Ţi-i smulg şi mi-i pun în buzunarul sacoului, în loc de batistă. Spuneam asta doar pentru mine, îndreptându-mă spre ea. Îmi vibrează ceva în pantaloni… telefonul. Îi fac semn lui Vlad că mă retrag dincolo, roşcata mai mai să-mi smulgă telefonul din mana.

– Chill darling, mă cheamă datoria, revin, ţine-mi paharul ostatic…până mă întorc să fie plin! 2 cuburi de gheaţă, te rog!
Am intrat în dormitor
– Hei, ce faci? Eu am ajuns înapoi la hotel, am pierdut avionul şi abia mâine dimineaţă am alt zbor. N-ai dat niciun semn azi…
– Am fost prins, voiam să te sun dar m-a chemat Vlad pe la el. 
– Aha, Vlad şi petrecerile lui,… de fapt… se aude… Ai pus ochii pe vreuna? Hai spune-mi, cum arată? Un pic ameţit, m-am aşezat în pat, căutând cu lumina telefonului lampa de pe noptieră şi…
– Hei? Ai păţit ceva? Răspunde! Omule nebun, zi ceva!

– Trebuie să închid, vorbim mai târziu, noapte bună!

Întunecare. Lângă lampă am găsit cu lumina telefonului un… accesoriu feminin.
Am ieşit îngândurat din cameră, roşcata mai să-mi sară în poală, am împins-o.
– Vlad, plec. Iţi mulţumesc, eşti un prieten minunat!

Intru în lift şi apăs butonul. Tresar, nu sunt singur. Se uită ţintă la mine. Ochii negri îi sunt injectaţi de ură şi-i sclipesc ca doi tăciuni. Are ceva familiar, îmi e greu să-mi dau seama ce…Imaginea mea în oglindă! Asta sunt eu? Un străin…

Sun scurt, îmi deschide, parfumul ei mă îneacă. Are chipul răvăşit, iar neglijeul nu reuşeşte să ascundă mai nimic din siluetă şi forme.
– Ce stai aşa în uşă? Intră! Sau ai uitat drumul până în dormitor? De ce nu zici nimic? Pumnul mi se încleştează. Se dă puţin în spate.
– Ce faci? Ce naiba e cu tine? Unde ai fost ? De ce nu mi-ai răspuns la niciun mesaj? Te-am căutat şi acasă…
– Nu intru, nu stau, nu vreau să aud nimic! Cu un gest calculat îi strecor obiectul în palmă.
– Asta îţi aparţine! L-am găsit la un prieten comun. Pe noptieră. Faţa i s-a schimonosit, gropiţele ii păreau crevase adânci iar buzele roşu-sângeriu i-au devenit terne.
– Uite, mai am ceva pentru tine… Am scos din buzunar bricheta şi i-am întins-o.
– Păstreaz-o tu, eu… mă las!

Dar nu m-am lăsat şi nu mă voi lăsa vreodată. Ura e parte din mine, mă doboară, dar mă face să trăiesc! Dragostea naşte ură şi eu urăsc… cu pasiune!

Text publicat şi pe Excese.ro, si eu iubesc excesele! by R