Eram străin de senzaţia aia, era radical diferită faţă de orice trăisem până atunci. O stare ciudată şi plăcută în acelaşi timp, ceva straniu. Voiam să desluşesc enigma nălucii şi, mai ales, voiam să aflu ce anume mă intrigă şi mă atrage. Deasupra ei plutea un mister de nepătruns, simţeam asta mai mult decât fizic, era ca şi cum nu aparţinea lumii ăsteia, nu se potrivea deloc în decorul fad al tumultului cotidian. Ochii ăia mari, nelămuriţi, de un verde nefiresc de sincer, părul aproape negru, revărsat în falduri catifelate peste umerii firavi, zâmbetul ei melancolic şi visător, toate mă duceau cu gândul departe, mă tulburau. Aveam impresia că o mai cunoscusem cândvam, demult, în vremuri imemorabile, în altă viaţă, iar acum ne regăseam atemporal. Am făcut tot ce e posibil să fim cât mai mult timp împreună toate zilele ce au urmat. Ne plimbam mereu mână în mână, ne sărutam din senin şi ne uitam unul la celălalt în lungi reprize de tăcere. Nu vorbeam mult, nici nu era nevoie, avea darul de a mă înţelege din priviri iar eu parcă îi citeam gândurile. Nopţile veneau mereu chinuitoare iar dimineţile îmi aduceau zâmbetul. Nu am animat restul petrecerilor, preferam să mă pierd în ochii ei, exista doar ea, restul în jur se topise. Claudiu, îngrijorat, a venit la mine să mă întrebe dacă sunt bine. Gândea probabil că mă speriase atacul lui de panică atunci când sărise la gâtul meu să mă ucidă, zgâriindu-mă pe faţă. Nu eram bine, era însăşi esenţa binelui care mă adoptase. Dar timpul e neiertător, cu atât mai mult în momente de fericire infinită.
Era ultima noapte de festival. Ultima noapte împreună. Festivitatea de închidere, poze, şampanie, veselie şi tinereţe în apogeu. Stăteam amândoi ceva mai retras de restul grupului. O ţineam strâns de mână şi aproape că braţul îmi amorţise. Nu puteam să o privesc în ochi, la fel cum şi ea îşi ferea, de fiecare dată, privirea. Ne-am despărţit atunci în tăcere.
Am intrat în camera goală, m-am rezemat de spătarul patului, cu ţigara în colţul gurii şi într-un final m-am lăsat pradă somnului. Nu am auzit uşa deschizându-se, i-am recunoscut întâi parfumul, am simţit cum se strecoară lângă mine şi cum se pierde caldă în braţele mele. Mă gândesc uneori că a fost doar un vis… pentru că tot ce a urmat, cu siguranţă intra în categoria asta… A adormit ţinându-mă strâns până la sufocare.
A doua zi m-a condus la gară. Îi auzeam bătăile inimii, din de în ce mai puternice, îi vedeam ochii frumoşi acum tulburi şi înecaţi în lacrimi. Îmi amintesc perfect dimineața aia de Septembrie, trenul ieșind alene din gară şi gustul amar al sfârşitului.
Pentru a descrie următoarele săptămâni din viaţa mea…cuvintele ar fi prea puţine şi lipsite expresivitate. Durere surdă şi impresia că totul a fost doar o închipuire. Am încercat să caut orice dovadă a existenţei ei, am vorbit cu toţi colegii şi i-am rugat să-mi povestească despre ea, căutam orice care să-mi adeverească că n-a fost vis. Când în sfârşit pozele din turneu au fost developate, am avut parte de cel mai mare şoc al vieţii. Toate în care ar fi trebuit să apară ea sau amândoi ieşiseră supraexpuse, iar când spun toate înseamnă absolut TOATE, de la trei surse diferite. Deja o luasem razna, nu mai făceam diferenţa dintre zi şi noapte. Într-o dimineaţă de Octombrie, cutia poştală îmi rezervase o mică surpriză, o scrisoare. Pe verso doar o iniţială, “M”.
Ea.
Am citit-o de mai multe ori, pe nerăsuflate, după care am recitit-o, iar şi iar. Finalul mi-a rămas întipărit în minte:
“ Uită că ai primit asta de la mine! Asta nu este o scrisoare, nu sunt eu cea care îţi scrie! Tu nu m-ai văzut sau cunoscut vreodată. Nu sunt o fiinţă umană, sunt doar o nălucă, o iluzie…şi te iubesc!”
A trecut foarte mult timp de atunci. M-am întrebat, uneori, ce s-a întâmplat cu fata cu ochi adânci şi limpezi. Nu am ştiut niciodată adresa ei, iar ea nu a revenit vreodată. O perioadă am sperat că o voi vedea la alte festivaluri de teatru, dar a fost în van. Imaginea şi prezenţa ei enigmatică s-au stins încet-încet până au devenit doar nişte rânduri pe o coală de hârtie descoperită ani lumină mai târziu, într-o cutie cu mărunţişuri şi amintiri frumoase.
3 thoughts on “Shades of the 90s (3)”