Întunecare (6)

Țigara

Țigara îi luminează din când în când fața obosită și nerasă. Ochii sticloşi, mâinile îi tremură spasmodic iar respirația îi este sacadată. O siluetă, ca o pată de cerneală neagră, îl privește din penumbră. Încearcă să strige dar cuvintele se îneacă fără sunet. Încearcă să se ridice dar corpul nu-l ascultă, vitalitatea trupului, viață însăşi i se scurge încet prin porii pielii. Am băut cam mult… e doar disperarea care te cuprinde odată cu căderea nopţii… O lumină tulbure pătrunde printre draperiile groase de catifea roșie. Cu fruntea apăsată pe genunchi, închide pleoapele căutând adânc în minte imaginea ei. Se afundă apoi în liniște și întunericul îl învăluie.


– Totul este mai strălucitor noaptea! În razele lunii, totul pare atât de viu, mai colorat, plin de mister. Vrei să ne plimbăm aşa cum făceam odată? Rostea parcă fermecata aceste vorbe şi îl privea rugătoare, cu ochii sclipind de dorinţă.
– “Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună”, draga mea! Se întoarse către bar, îşi umplu tacticos paharul şi-l goli scurt. N-am niciun chef…dar dacă ţii neapărat, îi spun lui Matei să te însoţească. Lipsit de orice expresie, luă sticla şi ieşi pe terasă. Ploaia începu să cadă cu cântec îndepărtat.


Trecuse mai bine de un an de la seara aia când o revăzuse pe terasă. O luase aproape pe sus de la masa cu anturaj dubios. Era ameţită şi adormise în patul lui, el o veghease toată noaptea. Sculptură de sidef, cu machiajul prelins peste obrajii netezi, cu părul răsfirat în şuviţe aurii peste aşternuturi, i se păruse atunci infinit de frumoasă. Chipul calm, nu mai păstra nimic din răvăşeala de mai devreme. Din când în când suspina înnăbușit strângând în mâinile-i firave cearşafurile apretate. Devenise brusc gelos pe timpul scurs fără ea. Acum era lângă … dar nu-i era de-ajuns! Ce se întâmpla cu mine? Eu nu iubesc, nu vreau să iubesc, nu pot să iubesc! E atât de frumoasă… Îi cuprinse faţa în palme și se lăsă în beția momentului. Pierduse lupta cu … el însuşi, libertatea, viaţa nu-i mai aparţineau, o renunţare dulce-amăruie. Resemnarea îi adusese fericirea, o fericire la care nu visase şi nu crezuse vreodată că poate exista în forma asta. Demonii trecutului dispăruseră şi lăsaseră loc pasiunii. Ea era centrul universului lui şi, împreună, desenau o lume doar a lor. Sceptică la început, cu timpul se lăsase purtată de val. Sentimentul iubirii înlănțuise puternic inimile lor, erau nedespărțiți şi zilele se scurgeau senin. Seninul prevestea furtuna…

În capela bisericii Sf. Spiridon, în mângâierea tremurândă a lumânărilor, îi privea mâinile încrucişate pe piept într-o eternă apăsare. Mirosul greu, de moarte şi tămâie, nu îi era străin. Îşi lipi fruntea de sicriul din lemn masiv căptuşit cu catifea roşie şi rămase aşa, preţ de câteva minute, împietrit. Lacrimile se încăpăţânau să nu curgă dar simţea cum se prăbuşeşte într-un incomensurabil vid. Trupul tatălui zăcea inert. Ceea ce cu câtva timp înainte fusese viaţă şi speranţă, era acum doar o încrengătură de piele şi oase, un ceva fără suflare, cu buze vineţii şi gura încleştată, masca eternă a morţii. Nu mai era Omul care îl crescuse cu mână de fier, omul pe care doar privindu-l îi simţea puterea şi încrâncenarea. O senzaţie ciudată îl cuprinse, o panică nedesluşita. Pentru o clipă se văzu pe el însuşi, înţepenit în sicriu. O licărire de întuneric, o parte golită de sentimente şi speranţa care dormise adânc ascunsă în suflet, ieșea acum la iveală. Întunecare.

– Moarte?…Nu mi-e frică de moarte! La dracu’ cu moartea! Credea că vorbeşte doar pentru el dar aproape că urlase aceste cuvinte, care mai apoi au răsunat cu ecou până s-au stins încet, înghițite de pereții împovărați cu icoane îngălbenite de vreme .
– Maică, nu mai vorbi cu păcat! Te bate Cel de Sus… se auzi împăciuitor. Privi nedumerit în jur, nu își dădea seama de unde venea vocea aia atemporală şi sinistră în acelaşi timp. O bătrânică gârbovita venită la priveghi. Nu realizase că este încunjurat de lume. Îl observă şi pe Weiss, stingher într-un colţ , cu ochii scăldaţi în lacrimi.
– Dumnezeu nu există!! E doar plăsmuirea oamenilor slabi cu frică de moarte. Nu există ! Îşi mai privi o dată tatăl, îi sărută fruntea pământie şi mâinile reci. Plecă apoi fără să privească în urmă. Mintea îi zbură la copilărie. Îl urâse! Crezuse că îl considera singurul vinovat pentru moartea mamei iar rigorile la care fusese supus erau un fel de penitenţa, drept răzbunare. Îşi iubise enorm soţia…dacă el nu se năştea… ea ar fi trăit!

Zgomotul motorului se stinse. Coborî aprinzându-şi o ţigară şi se sprijini de butonul interfonului. Îi răspunse destul de repede ţinând cont de ora târzie.
– Cine e?
– Fabian…O pauză prelungită și răsuflarea din ce în ce mai accelerată.
– Urcă…

Îmbrăcată sumar, nefardată, Malvina îi deschise uşa. Îl conduse în living şi aduse două pahare în care turnă cu largheţe whisky. Fabian îi simţi privirea cercetându-l dar rămase tăcut. Continuă să bea cu înghiţituri mici şi analiza cu interes apartamentul. Era prima oară când venise la ea acasă. Cochet, decorat cu gust, cu ferestre largi şi înalte cât ţinea peretele. În living, canapeaua din stofă neagră, mare şi comodă, o măsuţă joasă de cristal pe care erau aşezate într-o ordine nefirească nişte reviste de modă. Câteva plante ici-colo, păreau naturale, dar la o privire mai atentă constatase că sunt de plastic.
– Dormitorul nu l-ai văzut… ridicându-se în aşa fel încât prin capotul semidesfacut să îi poată vedea sânii micuţi.
– E necesar? răspunse Fabian puţin sarcastic, dar se execută. Patul expresiv, cu cadru de metal, aşternuturile de bumbac fin în culori pastelate. Simplu şi îmbietor, gândi el.
– De fapt ce cauţi aici?! Crezi că ăsta era momentul să-ţi faci apariţia? Mâine e înmormântarea şi mai mult de atât, te aşteaptă cineva acasă.. să nu mai vorbim că mereu ai refuzat să vii aici..
– Un moment de rătăcire, dar whisky-ul ăsta m-a pus pe picioare, acum o să plec! Iartă-mi lipsa de tact… Aparent resemnat se îndreptă hotărât spre uşă, fără să întoarcă capul. O simţi urmărindu-l încordată şi ştia că o să vină să-l ţină în loc, punându-se, teatral, pavăză în faţa uşii. Nu se înșelase.
Fabian, nu pleca! Rămâi cu mine în noaptea asta..

Demonii au revenit la viaţă… Sunt pierdut!

Se înserase și picăturile de ploaie cădeau dese peste pâlcurile negre de oameni adunați pe aleile cimitirului. Doliu, mâini împreunate cu ochi înlăcrimați ascultând cântecul lugubru al preoților, simfonia morții. Luară pe umeri sicriul de pe catafalc şi-l duseră pana la cavoul din marmură neagră. Îl coborâră ușor în mormânt, lângă soția lui. Fabian, îmbrăcat din cap pana în picioare în negru, păstra o atitudine împietrita, cu ochii goliți de orice expresie. În dreapta lui era ea, îl cerceta din priviri și nu reușea sa îi pătrundă gândurile. Îl vedea transfigurat, ar fi vrut sa-l întrebe unde fusese azi noapte, de ce nu venise acasă?!… O cuprinse dintr-o data o imensa compasiune pentru Fabian. E normal fie așa distant, a rămas singur pe lume, toți ai lui au murit, e orfan. A vrut doar sa fie singur…Mon pauvre Fabian. Îl strânse cu dragoste brațul și se lipi de umărul lui. El tăcea, fața i se înăsprise. Cu ochii tulburi căuta, departe în zare, printre norii aproape risipiți, razele roșiatice ale apusului.

– Ferește-te de mine! Îi spuse rar și apăsat pe drumul de întoarcere spre casă. Matei, pe mine să mă lași aici! Îi făcu semn să oprească mașina pe dreapta.

– Fabian, iubitule, ce faci? Ne așteaptă lumea acasă, ce e cu tine?

– Nu uita ce ți-am spus, ferește-te! Ieși din mașina și închise portiera în urma lui și, odată cu ea, următoarea ei replică.

Lipsit de gânduri și sentimente, rătăci prin oraș timp de câteva minute… sau poate ore… Simțurile i se treziră în fata unei sticle aproape goale, când roșcata care se unduia lângă, îl întrebă ce anume sărbătorește.

– La liberté, ma cherie… la liberté !

Vezi partea 1 , 2 , 3, 45, 6, Epilog

3 thoughts on “Întunecare (6)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *