Întunecare (5)

Întunecare

Când visele devin regrete… se transformă în coșmaruri și putrezesc stingher într-un coridor al minții, ca mai apoi să se împrăștie ca o cangrenă până când totul dispare. Întunecare.


….Soarele răzbătea printre draperiile groase de catifea roșie. Se trezi singur printre așternuturile albe. Încă îi simțea mirosul și nu își mască zâmbetul larg. Scăpase de plimbările plictisitoare și privea seara trecută ca pe o victorie masculină, încă un trofeu pe altarul promiscuității. A învățat și lucruri utile la Paris… Dracul nu e atât de negru!
Se îmbrăcă și ieși pe ușă. Îl luă prin surprindere pe Matei care stătea pe alee fumând liniștit o țigară.

– Domnule Cristescu, nu vă mai furișați așa…mi-a sărit inima din piept…
– Sunt ca o felină, bunul meu Matei! Ca o felină la vânătoare! Să nu mai zăbovim, pe cai!
Mirosul de pământ proaspăt și reavăn, de iarbă și cireși în floare, toate îi hrăneau buna dispoziție. Era primăvară și avea o poftă teribilă de viață. Freamătul străzilor, trecătorii molcomi și tramvaiele zgomotoase îi mângâiau privirea avidă de culori.

Salută jovial și intră în birou. Malvina apăru și ea, strălucind de tinerețe.
– Cineva e în formă maximă astăzi…O noapte liniștită? studiindu-i discret fiecare gest.
– Au contraire, Malvina, au contraire…surâzând cu subînţeles.
– Am priceput… o nouă cucerire… îl privi îmbufnată. Fabian sesiză sclipirea din ochi. O observase în nenumărate rânduri dar nu făcuse nimic în sensul ăsta. Acum se întreabă: și de ce nu ? Se așeză comod în fotoliu și începu să o analizeze . Zveltă, înălțime peste medie, sânii micuți dar îndeajuns de puternici cât să-i arcuiască lasciv rochia albă pe care o purta strâmtă pe talie. Funduleţul ei, gluteus maximus frumos lucrat, trăda un stil de viaţă activ și, probabil, o moștenire genetică generoasă. Imaginea ei îi aprinse imaginația și îi spuse direct, fără perdea:
– Mavlina, ar fi inoportun pentru amândoi să fim văzuți împreună…
Ea, acoperindu-și ochii cu palmele, nereușind să mascheze zâmbetul și roșeața obrajilor:
– Domnule Cristescu…nu înțeleg, la ce vă referiți? Un glas ferm, în contradicție cu timiditatea în care poza.
Râzând cu poftă:
– Ei, nu înțelegi…Să nu ne mai ascundem după degete! Te vreau și nu ne putem afișa public. Diseară! Îi făcu cu ochiul și plecă în pas de defilare către sala de conferințe.

– Unchiule, ce bucurie să te văd! Îl strânse în brațe, cu căldură. Îl ascultă apoi, răbdător, cu stoicism, preț de mai multe ore, ba chiar participă activ povestindu-i, de una alta, chestii mărunte. Intr-un final, bătrânul își luă la revedere, fericit, şi-i aruncă o ultimă pastilă:
– Anul ăsta, poate te însori şi tu, băiatul meu! A cam sosit vremea…
– Sigur, unchiule, tu așteaptă invitația! îi replică râzând deşi ideea îl irita.

După discuția cu Weiss, se opri direct în oraş, în compania unor vechi prieteni. Mai târziu, întins în patul de hotel, trimise un taxi după Malvina.
Îi plăcea viaţa şi o trăia din plin. Nu fusese dintotdeauna superficial, chiar din contră. În lipsa mamei care murise la naşterea lui, tatăl îl crescuse cu o mână de fier, în spiritul etichetei. Erau mai degrabă principii inflexibile pe care era obligat să le respecte cu sfinţenie. Universul se rezuma la studiile şi pregătirea lui, la vacanţele din străinătate, şi ele supervizate atent. Târziu, după 21 de ani, relaţia cu tatăl s-a schimbat radical şi a primit în administrare afacerea familiei. I se confirmase în sfârşit statutul de bărbat, îşi dobândise libertatea, o libertate la care nu avea de gând să renunţe.

S-a dovedit a fi un abil om de afaceri, business-ul explodând pur şi simplu sub tutela lui, tot ce atingea se transforma în aur. A descoperit apoi viaţa mondenă de care s-a îndrăgostit pe loc. Îi plăceau petrecerile şi femeile, profita de orice ocazie să le cucerească fără să gândească de două ori. Nu se ataşa, trecea mai departe, fără niciun regret. Apusese demult istoria cu “franţuzoaica” când o reîntâlni, întâmplător. Nu o recunoscuse din prima, era greu să o facă. Ea, însoţită de un grup gălăgios, îmbibat de alcool, părea cea mai ameţită dintre toţi. Îmbrăcată provocator, abia se ţinea pe picioare. Tinerelul de lângă, profita şi o pipăia cu neruşinare. Era cu ambele mâini sub rochia ei când Fabian a ajuns în dreptul lor.

– Acum te duc acasă, te rog! Te faci de râs… O luase protector pe după umeri. În secunda în care încerca să o ridice de la masă, bărbatul de lângă îl prinse brutal de mână şi-l împinse într-o parte.
– Dispari, ea rămâne cu mine!! Tu cine… Dărâmat pe spate de pumnul aterizat în plină figură, nu apucase să continue fraza. În agitaţia creată, Fabian reuşi cu greu să o scoată de acolo iar ea încă se zbătea şi striga să-i dea pace.

A adormit pe drum, pe bancheta din spate a maşinii. O purtă pe braţe până în dormitor, se așeză lângă și se lăsă purtat de vise.

Vezi partea 1 , 2 , 3, 45, 6, Epilog

3 thoughts on “Întunecare (5)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *