Întunecare (4)

intunecare

– Te iubesc, te iubesc atât de mult! Şoptea tremurat, sprijinindu-şi capul de pieptul lui. Îi cuprinsese faţa cu mâinile ei firave şi îl privea, cu ochii umezi de duioşie, prin fumul străveziu al tutunului care se revarsa molatic deasupra lor. Iubesc fiecare părticică din tine, vibrez, rezonez…mă înfior când simt bătăile inimilor noastre la unison. Eşti în fiecare părticică din mine, mă sufoc în lipsa ta…ştii?
El, examinând-o cu o privire critică şi risipind fumul cu mâna:
– Copilării… îşi aprinse altă ţigară, eliberându-se din îmbrăţişarea ei. Nu mă aştepta diseară, voi ajunge târziu!


Ieși din birou fără să scoată vreun cuvânt, lăsându-l pe Weiss cu o expresie de îngrijorare pe față.

Afară plouă mărunt şi cerul e roşu-sângeriu. Cu paşii pierduţi, fără ţintă, se uită din când în când în jur, căutând ceva, fără să ştie ce anume. Recunoscând locurile cu însemnătate din trecut, schimbă brusc direcţia şi larma oraşului se topeşte încet. Teama de amintiri, vedea dincolo de timp…Se oprește în loc, rămane o secundă nehotărât neştiind încotro să se îndrepte.

– Dle Cristescu, haideţi în maşină…plouă, v-a făcut ciuciulete… Şoferul îl urmărise în tot timpul ăsta, de la distanţă.
Urcă cu şovăială dar în acelaşi timp uşurat, plimbarea îl secase de puteri.
– Du-mă acasă, spuse cu un glas stins. Şi caută să o iei pe alt drum decât cel obişnuit! Cu ochii închişi, îşi afundă capul în palme şi îşi încleştează dinţii. E numai vina mea!

Izul proaspăt îl întâmpină de cum intră pe uşă. Soarele răzbate vioi printre draperiile de catifea roşie, recent spălate. Imaginea îl tulbură, totul pare neschimbat, un vechi cadru de fotografie. Se trânteşte în pat, cu faţa cufundată în perne şi zace ţintuit aşa, o bună bucată de vreme, până rămâne fără aer.

O cunoscuse la insistențele tatălui. Fiica unor buni prieteni de familie, trăise aproape toată viaţa la Paris, se întorsese de curând în ţară şi nu cunoştea pe nimeni. Nu era pe placul lui, gingaşă şi firavă, prin natura ei visătoare, cu ochii larg deschişi. Copilăriile, tonul ei şi modul elevat, aproape superior, în care se exprima, îl iritau şi totodată îl plictiseau teribil. Prefera femeile dintr-o bucată, care ştiu ce vor de la viaţă şi mai ales de la bărbaţi. Frivolitatea pentru el era o virtute şi o caută în fiecare parteneră. Gândul că ar putea exista ceva între ei i se părea de-a dreptul hilar. Nu făceau altceva decât să se plimbe, cel mai adesea prin parcurile Bucureştiului. Se așezau uneori pe câte o bancă, la o distanţă nefirească unul de celălalt. Ea simţea nevoia să vorbească, să povestească despre nevrute, el tăcea. Într-una dintre seri, monotonia se rupse .

– Dragul meu Fabian Cristescu, m-am tot gândit la ieşirile noastre. La început am crezut că aşa e firea ta, închisă şi taciturna. Purtarea ta mă făcea să cred că eşti de-a dreptul sociopat pentru că prost crescut cu siguranţă nu ai cum să fii. După care, ce crezi? Am auzit întâmplător vorbindu-se despre tine. Imaginea ta este una diferită faţă de ce mi-ai arătat mie. Se pare că eşti sufletul petrecerilor şi oriunde apari tu, se inundă locul de voie bună. Aşa am realizat că ieşi cu mine din obligaţie, o faci doar din respect pentru familia mea. Eh, află un secret!…şi eu am fost nevoită… de familie şi de circumstanţele în care mă aflu, neavând niciun prieten apropiat în ţară. Hai să facem un târg…
Tonul îi era cu totul schimbat, nu mai era puştoaica răsfăţată şi simandicoasă. Vorbea calm, apăsat, cu vădită autoritate. Fabian, vizibil amuzat:
– Te ascult, darling…
– În seara asta te provoc să faci cu mine exact ce faci de obicei în oricare altă seară! Fă abstracţie de modul în care ne-am cunoscut şi de împrejurări. Tu eşti TU, iar eu.. NU sunt eu. Ce zici?
– Îmi place cum sună… Dar spune-mi, e vreo regulă pe care trebuie să o respect în tot jocul ăsta de-a adulţii? rostise nuanţat “adulţii”, o ironie răutăcioasă.
– Da! O singură regulă, domnule Cristescu. Când răsare soarele, ne luăm la revedere!
– Hm, asta cu răsare soarele sună prea dramatic pentru gusturile mele. Ce zici de : “când ne trezim din beţie, aventura s-a terminat”?
– De acord! zâmbind pe sub gene. Deci…. ce program avem în seara asta ? Fabian nu spuse nimic, o luă hotărât de mână şi porniră amândoi cu pași siguri către ieşirea din parc.

I-a arătat adevărata lui faţă, in dulcele abur al beţiei, s-a apropiat zâmbind şi a cuprins-o încet. Ea şi-a înlănţuit braţele în jurul umerilor lui. A împins-o cu spatele spre pat şi mâna i-a fugit instinctiv către coapsele ei lipite. Nu s-a împotrivit, a închis numai ochii, trăind intens momentul. Şi-a lipit apoi corpul de al lui, bătăile inimilor se contopiseră.

 

Vezi partea 1 , 2 , 3 … 5, 6 , Epilog

3 thoughts on “Întunecare (4)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *