Întunecare (1)

Întunecare

În jur totul iși pierde culoarea. Întunecare. Tăcerea e apăsătoare, fiecare clipă ce se scurge te îneacă. Cauți cu ochii minții portița de scăpare, orice să te facă să uiți, să alungi gândurile. Precum acul pe o placă ponosită de vinil,  amărăciunea revine, iar și iar, în valuri. Încerci să adormi dar corpul nu te ascultă, tremură, transpiri în reprize agonizante. Îți afunzi fața în pernă, simți cum te sufoci și te ridici brusc. Telefonul ! Îl strângi în mână, ți-ai agățat de el toată speranța! Dar și el e trist, oricât l-ai închide și deschide cu încăpățânare matematică, rămâne mut. Canalizezi asupra lui toată ura și îl trântești de podea, îl strivești cu piciorul gol și zeci de ciobulețe îți străpung talpa. Durerea îți tăie respirația dar în același timp te mângâie.

Oare poți învinge tortura din suflet prin suferință fizică? Cât sânge ar trebui să se reverse pentru a-ți alina inima?

Privești telefonul zdrobit și obsedant o idee se înfiripă: poate acum ar fi sunat…

 

5 thoughts on “Întunecare (1)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *