Întunecare – Epilog

intunecare

“Află că te iubesc și te voi iubi mereu. Măsor după măsura ta, sunt locuri în care sunt doar pentru tine, îmi place să le văd așa… Iar tu îmi apari cum te voiam eu, neîntinată. “

Scrisese dintr-o suflare și acum contempla butonul de send message. Nu, nu o să fac asta! Oricum, ce rost ar mai avea? A trecut foarte mult timp de când a plecat, ar fi penibil și oricum are pe altcineva. S-a scurs deja un an… Șterse mesajul și își îndreptă atenţia către plicul alb de pe noptieră. Nu îl deschisese, nici nu avea de ce.


Cu câteva luni în urmă, la clinica din Londra, auzise asistentele șușotind, atunci când se pregătea să se întoarcă în țara. Three months. Nu avusese vreun șoc, știa. Le-a zâmbit cinic. Cu cea tânără făcuse sex chiar acolo, pe patul din salon. Ladies, fuck you very much! Îl aştepta Matei la aeroport, îi deschise portiera, pe faţă i se citea îngrijorarea. Asta îl irita la culme.
Ce-i mă cu faţa asta? Cine a murit?
– Nu, dar… ridicând din umeri.
– Ce nu, mă? Răspunde respectuos: “nu, domnule”!
– Da, domnule!
– Mă iei la mişto? Zi cine a murit?
– N-a murit nimeni, mă iertaţi, nu înţeleg…
– E nu înţelegi, înţelegi tu multe! Hai, porneşte, du-mă în oraş!
– Nu mergem acasă? Vă aşteaptă Dl. Weiss şi mi-a dat indicaţii clare să vă duc direct acasă…
– Băi, tu eşti şoferul lui Weiss? Du-mă în oraş!
– Da, domnule!
– Dragul meu Matei, eşti idiot! Probabil Matei răspunsese “da, domnule” dar afundat în gânduri, nu îl mai băgă în seamă. Oraşul întunecat se trezea la viaţă şi odată cu el şi simţurile i se ascuţeau.


…O lăsă dormind şi ieşi în linişte. Nu-şi amintea cum o cheamă şi nici nu îi pasa. Îşi aprinse din mers o ţigară şi trase în piept. Soarele abia mijea pe cer, un miros intens de praf proaspăt spălat. Aruncă chiştocul şi inspiră adânc aerul tare încercând să păstreze cât mai mult viaţa în plămâni. Destul! Se îndreptă hotărât către casă.

Draperiile roşu intens, sângerau în mii de reflexii în lumina soarelui. Durerea se aprinsese mai tare, îl ardea şi-l mistuia. În sufletul lui întunericul punea stăpânire, dar acum, pentru prima dată, nu i se opunea. Suferinţa, tumultul pe care îl simţea, era rezultatul acţiunilor sale conştiente.

Libertatea, viaţa nu îmi aparţin! Se împlinesc şi se desăvârşesc prin dragoste împărtăşită, prin renunţare la ego. Teama că o să mă leg definitiv prin dragoste… N-am vrut şi n-am crezut că pot iubi… iar acum, patima mă doboară… E mult prea târziu…

Un sentiment neobişnuit îl cuprinse, un impuls nebunesc. Căzu în genunchi şi strigă cuprins de nebunie :
– Moarte? Nu mi-e frică de moarte! O accept şi singur îmi aleg momentul!

Îşi aprinse ultima ţigară din pachet. Fumul subţire desena, cu exactitatea unui stilou, semnătura vieţii lui apuse, într-o ultimă şi nesfârşită clipă.


Lângă trupul inert au găsit biletul, scris ferm, fără vreo tremurătură.

Într-o lume mai bună, pentru o lume mai bună, fără mine…

Ascunsă de ochii mulţimii, printre pietrele funerare cu inscripţii înnegrite de vreme, îşi şterse ochii plânşi şi porni, vizibil afectată, către maşina în care o aştepta, cu motorul pornit, logodnicul. El îi deschise portiera, o ajută să se aşeze şi îi luă îngrijorat palmele într-ale lui:

–  Libertatea mea…îţi aparţine!

 

Vezi partea 1 , 2 , 3, 45, 6

2 thoughts on “Întunecare – Epilog

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *